În Tiraspol, ambasadorii limbii române nu sînt majori
Povești fără timbru 28 februarie 2010 , de Opinia Studențească Niciun comentariu la În Tiraspol, ambasadorii limbii române nu sînt majori 9Între pămîntul basarabenilor și graiul stîlcit al rutenilor, oamenii au două patrii. Se nasc cu tot atîtea adeverințe, pașapoarte și un singur buletin de identitate. Numai ei își cunosc rînduiala. De vor să-și mîngîie auzul cu limba română, ascund panglicile tricolore în buzunar și tac mîlc la vama de pe Nistru. Acasă, în Republica Moldovenească Nistreană, se întorc mai triști. În colțul uitat de lume, le țin de urît tancurile rusești, ucrainenii cu suflet românesc și bătăile de joc ale șoferilor, controlorilor și vîrstnicilor comuniști. Cei care au rezistat însă, și-au trimis copiii la singurul liceu român din Tiraspol, „Lucian Blaga”. La cinci ani de la înființare, elevii îl citesc pe Eminescu cu mai multă vervă. Parcă sînt mai luminoși. Cînd aud de România, ochii li se deschid ca o carte.
De-a v-ați ascunselea cu 237 de copii
Vîntul rece și aspru mă lovește încă de la vamă. Într-o coloană aranjată ca piesele de domino, așteptăm cu toții, cu buzele ascunse în șaluri, să trecem pe la un ochi de geam. Dindărătul acestuia, o doamnă cu un chipiu milităresc adormit pe cap mă întreabă unde merg, ce voi face, cînd mă voi întoarce. Îi răspund calm, să nu mă dau de gol. Dacă ar afla că sînt reporter, probabil mi-ar trînti o ușă în față.
Scot apoi, cu aceeași reținere, pașaportul moldovenesc și îl deschid la pagina „cu poza”. Întrebări legate de droguri, țigări. Ne întoarcem în microbuz să ne reîncălzim locurile. Asfaltul se întinde nepăsător sub roțile acestuia. De o parte și de cealaltă a drumului, panouri mari publicitare, scrijelite cu litere rusești, roșii, îmi reamintesc unde mă aflu. „Respublica – nașa gordosti” (n.r.: Republica – mîndria noastră), „Soldati – zașitnichi mira” (n.r.: Soldații – apărătorii păcii). Prin geamul fumuriu ghicești siluete de militari patrulînd pe străzi. Milițieni, soldați, umeri lați, boruri înguste, bărbii ascuțite.
În autogara din Tiraspol, cîțiva bărbați îmbrăcați în trening îmi scurtează pasul. „Strada Odeskaia, numărul 75”, le zic. Își înghit pe loc cuvintele și ridică din umeri. Habar nu au unde se găsește. „Singurul liceu cu predare în limba română din Tiraspol”. Același rezultat. Împachetați în fum, își întorc spatele și își mută greutatea în dreptul mașinilor prăfuite. Doar unul, cu bărbia plină de țepi și cu păr alb zburlit pe la tîmple îmi smulge fițuica din mînă, îmi cere 40 de ruble, aproximativ 15 lei și mă îndeasă pe o banchetă roasă.
„Te duc doar dacă îmi spui de ce cauți liceul”. „Am o verișoară care învață acolo și pe care vreau să o iau în Moldova”, îi răspund dintr-o răsuflare, în limba rusă. „Bine, te duc, dar nu sînt sigur că asta e adresa corectă. Știu doar că e o școală sportivă. O să întrebăm”. Numai că nu prea avem pe cine.
De după gardul zăbrelit, trei băieți cu geci lucioase aruncă cu pietre în alt grup de tineri. Rîd zgomotos cu fețele înfipte în fulare și nu răspund cînd îi întreb de liceul „Lucian Blaga”. Un altul, care trece cu pași mari pe lîngă mine, îmi aruncă un „Bîstree!” ( n.r.: Mai repede!) răgușit și îmi spune că nu a auzit niciodată de un liceu român. Nu știu ce să fac. Nu există nici o plăcuță, un panou, nici măcar o hîrtie care să îmi arate că elevii români s-ar înghesui între pereții școlii sportive.
În Transnistria, telefonul din Republica Moldova nu mai are semnal. Separatiștii au rețeaua lor, iar eu nu îl pot contacta pe directorul școlii. Mă uit în stînga, în dreapta, taximetristul mă ajunge din urmă și îmi cere banii. Într-un final, pășesc pragul de fier și curtea cariată se culcă în fața mea. Abia după cîteva minute aud cuvinte în limba română. „Am întîrziat” și doi pitici cu rucsacele cît un sac trec pe lîngă mine ca zvîrlugile. Respir ușurată. De după o ușă de lemn alb, directorul liceului îmi zîmbește cald.
Copiii care sînt români între orele 8.00 -15.00
Domnul Ion Iovcev vorbește aproape în șoaptă. Timpul și presiunea autorităților transnistriene nu au trecut fără urme. I-au desenat cutele pe frunte și părul alb de la tîmple. În fiecare dimineața, pereții văruiți ai liceului i se par mai luminoși.
Sălile dezbrăcate își așteaptă copiii ca niște mame. Atunci cînd se adună, cu mic, cu mare, și încep orele, veselia se mută la ea acasă. Grijile rămîn afară, împreună cu adepții regimului smirnovist: bătrînele cu basmale tradiționale care îi ceartă pentru că mai scapă cîte un cuvînt românesc, băieții care le scotocesc prin buzunare și găsesc cîte o rublă.
„Aici nu e vorba numai de limbă, copiii noștri au o altă mentalitate și mă bucur că am putut proteja de ideologia asta bolnăvicioasă, dușmănoasă, smirnovistă peste 1500 de elevi care au absolvit și care au devenit oameni mari, jurnaliști, ingineri, cercetători. Nu e ușor, dar mă mîndresc cu faptul că am putut rezista încercărilor de distrugere”. Își drege vocea și face o pauză. Știe că nu ar reușit dacă nu i-ar fi avut pe ei, micii români înfășurați în ambiții.
Episodul I: 1994
De după ochii împînziți de linii mici și fine, transpare bărbatul care ar fi reușit să țină piept încercărilor sorții. Să fii român pe meleagurile Nistrului nu e lucru simplu. „Am fost amenințat, chemat la Procuratură, amendat cu sume imense, au atentat la viața mea, la viața familiei mele, numai Dumnezeu știe cum am scăpat. Dacă nu erau parinții și copiii, nu știu ce ne făceam”.
Prima oară cînd s-a trezit cu liceul asediat a fost în 1994. Era la doi ani de cînd preluase conducerea școlii nr. 22, atunci cînd oamenii se împrăștiau în lume cu speranțele ascunse în buzunarele interioare ale bagajelor. Războiul dintre Republica Moldova și regiunea transnistreană nu se încheiase după cum își făcuseră ei socotelile. Oamenii lui Igor Smirnov se strecurau în viața lor, îi urmăreau, îi izgoneau de la casele lor. „Plecau atunci cu duiumul, le era silă de toate.
Atunci am preluat conducerea școlii și am decis să nu ne lăsăm păgubași”. Pînă în 1994 doar. „La 25 octombrie, noaptea, au intrat, au spart ușa directorului, au luat dosarele copiilor, profesorilor, au distrus mobilierul, au blocat ușile” și vorbele îi ies din gură torențial, formînd convoaie vertiginoase. Se oprește brusc. Nu știe cine exact a intrat în școală în acea noapte. E sigur doar că au fost oamenii „președintelui” Smirnov. Începînd cu acea zi, directorul Iovcev a fost reținut la sediul Poliției din Tiraspol, a fost destituit din post timp de jumătate de an, dar a reușit să-și recapete instituția. „Din ’94 pînă în 2000 au fost și mai multe probleme, dar numărul copiilor creștea. Am ajuns, în 1998, să avem 859 de elevi, eram extinși în mai multe grădinițe din oraș, dacă mergea tot așa, acum aveam peste 1000 de elevi”.
Episodul II: 2004
Dar n-a mers. Acum cinci ani, în prima lună dintr-o vară prea lungă pentru ei, pereții școlii au fost dezbrăcați pentru a doua oară. „E foarte mult de spus și, de fiecare dată cînd povestesc, trec prin aceleași emoții negative și mă epuizezi, fiindcă este dureros”. Sîntem într-un birou mic. Pe masă, un purcoi de hîrtii, dosare, materiale didactice. Lînga fereastră, un Nistru mai limpede ca niciodată curge lin sub „Apa care ne unește”. Vizavi, stă lipit cu bandă adezivă portretul răposatului Grigore Vieru. Mobilierul este nou, curat, miroase a hîrtie. Nu așa arăta însă și după 15 iunie 2004.
„Au hotărît să distrugă tot ce este românesc în această zonă. În dimineața aceea, cînd am ajuns aici, era ca după război. Erau parcate multe mașini în ograda școlii, iar oameni din pușcării stricau mobilierul și își băteau joc de noi. Au spart ușa, au încărcat totul în mașini: manuale, cărți, dosare, icoane, portrete, și le-au dus într-o direcție necunoscută. Nu ne-au permis să ne apropiem, stăteam pe trotuarul din afara curții și ne uitam, nu ne venea să credem”.
După ce și-a revenit din șoc, domnul Iovcev s-a dus la sediul Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) din Tiraspol și de acolo a luat legătura cu toți oamenii pe care îi cunoștea din Republica Moldova și din România. Dar școala le fusese sigilată, nimeni nu a mai avut acces în clădire. Părinții, copiii și profesorii s-au adunat și și-au strecurat mîinile printre zăbrelele de fier. Din acea zi încolo, urmau să se întîlnească în fiecare dimineață, în același loc, cu mai multe speranțe, chiar dacă nopțile se așterneau dureros. „Oamenii negri” ai securității, îi vizitau în întuneric și le cereau să promită că își vor lua pruncii de la fosta școală nr.22.
13, cu noroc de data asta
„Femeia de fier”, doamna Raisa Pădurean, directorul-adjunct al liceului, e singura care a reușit să imortalizeze momentele în care bărbații cu priviri de lup aruncau icoanele din liceu în gura mașinilor. „În timp ce pregăteam bagajele copiilor care urmau să plece la țară, am primit un telefon de la șefa de gospodărie care m-a anunțat, plîngînd, că polițiștii au încercuit clădirea. Atîta le-am spus fetei și băiatului meu, să stea în casă și să nu plece nicăieri. Le-am mai dat un număr de telefon și i-am rugat ca, în cazul în care nu mă întoarceam, să sune”. Cu sufletul la gură și cu două filme ascunse în sîn, doamna Pădurean a ajuns la școală și a început să le facă poze militarilor cu armele spînzurate de gît.
Cameramanilor care însoțeau jurnaliștii de la televiziunile locale le fuseseră confiscate camerele video. „Numai eu am reușit să le fac poze. Am recurs și la vulgarisme, apoi a venit și fiul meu și m-a ajutat. A luat filmele și a mers de le-a lăsat la un salon de ăsta. Cînd a aflat, am fugit pînă acolo, pentru că știam că dacă le lăsam pentru a doua zi, urmau să dispară cu totul. Așa că m-am dus, i-am zis femeii de acolo că sînt căpitan de poliție și că aveam nevoie de poze cît mai urgent pentru un dosar”. Nu a reușit decît să le recapete, pentru developat a mers într-un alt loc.
Tinerii de acolo și-au dat seama care era buba, dar, fiindcă li se spusese că vor fi bine plătiți, au scos mutrele polițiștilor la imprimantă. „13 poze, atît am reușit să pun pe Internet. Toate care se găsesc acum la o căutare despre evenimentele de atunci. I le-am trimis unui amic jurnalist din SUA. La a 14 – a, Internetul a picat brusc și tînărul de acolo mi-a explicat că nu mă mai putea ajuta”. Din Statele Unite ale Americii, pozele au ajuns la București, apoi au fost preluate de către presa din Chișinău. „E așa, greu, de fiecare dată te gîndești la ce ți s-ar putea întîmpla în drumul de acasă pînă la școală. Și doar nu facem nimic rău. Tot ce vrem e ca pruncii noștri să învețe în limba română”.
Păcatele rușilor și patima românilor
Gabriela, copila cu păr lung și agățător ca iedera, își amintește prima ei zi de școală. „Venisem atunci, pe șapte februarie, la festivitatea de deschidere a anului școlar, după ce jumătate de an bătusem drumurile pînă la o școală moldovenească dintr-un sat. Nici măcar nu ne puteam apropia de liceu”. Nu-i mai semeață decît acum cinci ani. „Ea a fost eleva pe care am luat-o în brațe și a dat din clopoțel. Îți amintești, Gabriela?”. Își amintește.
Chipul fin ca al unei păpuși de ceară se tulbură. Imagini neclare din trecut i se plimbă prin fața ochilor. „Erau mulți polițiști care se uitau la noi urît”. Dar nu îi interesa. Erau mîndri că au reușit să-i sfideze și au ținut festivitatea, deși pînă și directorul școlii fusese amenințat cu o seară înainte. De fapt, în acea zi cu soare crud s-a și născut liceul. De atunci, cele cîteva săli poartă un singur nume, al poetului Lucian Blaga, iar copiii știu pe dinafară o singură melodie, „Pentru ea”.
„Eu le amintesc mereu unde s-au născut, să nu-și imagineze că stau în țara lor”, tresare Olga. E elevă în clasa a XI-a și nu-și dorește decît să plece din Transnistria. Emoția îi îndreaptă umerii, iar ochii îi strălucesc ca licuricii. Dintre toți, ea e cea mai curajoasă. Nu se sfiește să le răspundă răspicat celor care îi stîlcesc numele pentru că e româncă.
„Oficial, noi sîntem o regiune din Republica Moldova. Știu că nu este frumos să le faci observație oamenilor mai în vîrstă, dar mă simt ofensată cînd rîde cineva de mine pentru că sînt româncă și îmi spune că nu am ce căuta printre ei”. Se enervează și mai tare atunci cînd femeile din autobuz o întreabă de ce poartă o panglică tricoloră la toarta genții. „Îmi zic să cobor, că nu am decît să merg pe jos, iar o dată era să iau și bătaie. Niște golani de mîna a doua m-au înconjurat și au început să îmi pună aceleași întrebări. Mie nu mi-e frică, are cine să îmi ia apărarea”, se stropșește după care își ascunde privirea tăioasă în poală.
Dar problemele abia aici încep. Nu o dată li s-a întîmplat să fie măsurați cu ochi răi și în Chișinău. „Noi sîntem aici între două focuri, sîntem expuși și dintr-o parte, și din alta. Băieții de la școala sportivă în burta căreia îl citesc pe Eminescu nu s-au luat o singură dată de ei. „Curtea noastră e loc de trecere pentru ei, deși au poarta lor. Vin pe aici, vorbesc urît, înainte se termina și cu obraji răniți”. Mai mult, își băteau joc de cei mai mici, îi scuturau ca pe niște jucării și le umblau prin buzunare. În ultima vreme, lucrurile s-au mai așezat la locul lor, dar asta nu înseamnă ca profesorii trebuie să stea mereu de veghe afară sau la geamurile liceului.
În mijlocul terenului de sport, un autobuz își odihnește mădularele, despărțind teritoriul elevilor români de cel al sportivilor. În timpul orelor, rușii pornesc motorul și fac gălăgie în semn de autoritare. Micii români nu le pot răspunde cu aceeași monedă. Înghit în sec și continuă să alerge. De cele mai multe ori însă, orele de sport au loc chiar în una din clase. Nici cu sala de festivități nu stau mai bine. Sărbătorile se petrec într-un hol mai mare. De la ultima serbare au rămas un tricolor unduios ca șarpele și cîteva baloane de forma gutuilor.
Promenada și cele cinci întrebări
Domnul Iovcev mă plimbă prin toate încăperile. Mi-l arată de fiecare dată pe Eminescu cu aceleași plete vînturate și pe Grigore Vieru cu sfîrșitul în ochi. Mă prezintă în fața elevilor de toate vîrstele. Sînt de la Iași, din România, am bursă și fac un reportaj.
Cei mai mici mă privesc ca pe o minune, un om de pe o altă planetă. Se ridică în picioare și stau drepți de parcă ar fi înghițit cîte o umbrelă pînă li se spune că pot lua loc. Apoi mă iau la întrebări. Care e media de care au nevoie pentru a lua bursă? Cît de frumos e Iașul? Vreau să mă întorc în Basarabia sau nu? Apoi, cînd le fac poze, își lipesc un zîmbet de pomeții obrajilor.
Adolescenții din clasele liceale se fîstîcesc. Mă privesc altfel, chicotesc între ei și nu se fac auziți decît atunci cînd îi întreb cum sînt tratați de ruși sau ucraineni. Abia aici se dezlănțuie și încep să turuie. Copiii din Tiraspol sînt livizi în afară orelor și plini de viață pînă pe la trei după-amiază.
***
Oamenii din Transnistria neagră
Dincolo de Nistru, ultimele urme ale românismului se gîrbovesc sub amenințările milițienilor fideli lui Igor Smirnov. Siberianul care s-a autoproclamat președintele unei țări ce nu se conturează pe harta lumii a ajuns la putere cu ajutorul Moscovei, în 1992, în urma unui război „comandat”.
Atunci, rușii și ucrainenii din raioanele de stînga Nistrului au protestat împotriva alfabetului latin pe care îl adoptase Republica Moldova după ce și-a proclamat independența față de URSS și s-au unit într-un stat independent. După război, regiunea separatistă, denumită Republica Moldovenească Nistreană, a servit drept gazdă pentru cîteva mii de militari ruși, formînd binecunoscuta Armată a 14-a.
Teoretic, rolul acesteia este de a „menține pacea” în zonă aflată la intersecția intereselor Rusiei și ale lui Smirnov. Practic, aceștia, împreună cu alți adepții ai regimului, cunoscuți drept „oamenii negri”, sînt spionii Rusiei și pilonii afacerilor ilegale ale președintelui.
Igor Smirnov este astăzi cel mai bogat șef de stat din lume. Din averea lui fac parte armele, drogurile și românii cu mîndria ciuntită.
***
„La mulți ani, liceul nostru iubit”
În fața celor 237 de elevi ai liceului „Lucian Blaga” scriitura mea se îngustează. Mi se spune că sînt mici poeți care participă la olimpiadele raionale și ocupă locuri de frunte. Irina Bolbocean, elevă în clasa a XI-a, îmi aduce un caiet mare, îngrijit, din care reușesc să copiez doar cîteva rînduri dintr-o poezie așternută pe cînd avea 14 ani.
„Trecutul nostru e frumos,/ E glorios și plin de farmec,/ Să știți că sînt foarte curios,/ De unde-mi vine neamul./ Venim cu toți din Roma,/ Din Dacia Traiană, /Mereu sorbim aroma,/ Limbii cea română”. În biroul doamnei Raisa Pădurean stau rezemate de perete dedicații de dragoste pentru… liceu. „Am revenit la tine, drag liceu,/ Astă vară te visam mereu,/ Te pictam pe foi și pe caiete/ În ziar și pe perete”, scria chiar fiica profesoarei, Elena Pădurean.
Privirea mi se împiedică de alte versuri, cu același autor: „Voi ați văzut cum plîng copiii la Tiraspol?/ Rămași în drum fără adăpost și fără școală,/ Cum plîng sărmanii că ei vor să-nvețe,/ Să-nvețe într-o nouă școală./ Dar școala noastră azi e strada/ Și care-i vina?/Voi nu știți?”. La întrebarea asta nu am găsit răspuns.
LINA VDOVÎI
Autor:
Revistă săptămînală de actualitate, reportaj și atitudine studențească, editată de studenți ai Departamentului de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”.
Adaugă un comentariu