Satul fără scîncete

Sătenii din Liliac au rămas cu un singur moștenitor. Copiii le-au plecat prin țări străine și nici gînd să se mai întoarcă în cătunul nemțean. Doar o femeie se împotrivește „exodului”. Magda, care abia a împlinit 18 ani, își poartă copilul nou-născut cu mîndrie. I-a decis deja soarta: el va rămîne aici, lîngă ai lui. Să se joace pe ulițe, să mai bucure bătrînii cu jucării și năzbîtii. Iar de cînd au aflat că le vă rămîne alături, i-au devenit cu toții bunici.

Drumul pe care am pornit nu duce nicăieri. Mă întorc de trei ori din el și nici gînd să găsesc un indicator. Din comuna Bahna, mă conduc oamenii, dar nici ei nu știu dacă Li­li­acul nu s-a șters de pe hartă. Era, în­tr-o vreme, un pod, da’ a plecat od­a­tă cu apele de acum cîțiva ani. Nea Mitică mergea des pe a­co­lo. Îmi spu­ne că e primul sat din ca­lea meu, că îl știe bine, că acolo s-a născut. M-ar îndruma el, dar nu-l lasă nevasta să iasă din casă. Mă roagă să transmit salutări la familia Șova. Doar deodată ră­sare din pus­tiu o căruță cu fier vechi, și o voce groa­să mă ia la întrebări. „Da’ ce cauț tu don’șoa­ră pe aici? S-au sfîr­șît bă­ie­ții pe la oraș?”.

Zbor de Liliac

„Ăsta e satul moșnegilor. Nu mai este cine să facă copchii a­cu­ma. Doar dacă ne mai apucăm noi, la 60, să mai facem o tură!”, rîde tanti I­lea­na. A­poi își așază mîinile în poală și oftează. I-ar fi drag să mai vadă tine­ret prin Li­li­ac, dar ia-l de unde nu-i. Se mai ve­se­lește cu stri­gă­tele celor mici ai fa­mi­liei Run­ca­nu, care stă a­proape, pes­te gard. S-au îmbogățit și ei de cu­rînd cu doi copii, trimiși aici după di­vorțul pă­rinților, dar nici pe aceia nu apucă tanti Ileana să-i vadă prea des. „Mai vine cîteodata transportul șco­lar să-i ia, să-i ducă la Bah­na unde fac gene­rala. Sînt copii buni, unul dintre ei învață cît pentru doi!”, îmi spune fe­meia potrivindu-și ba­ti­cul pe frun­te.

Îmi face semn cu mî­na să mă apropii să-mi spună un se­cret. „A­vem și noi copchilu’ nostru, ce crezi că sîntem nu­ma’ bo­șo­rogi?! Ia du-te mătăluță în fundu’ sa­tu­lui, ultima casa pe dreapta! E săr­bă­toare mare azi la ei!”, și îmi arată drumul cu mî­na.

O viață nouă

În capătul uliței mă așteaptă, ca și cum ar fi știut că vin, un moș­neag. E bunicul singurului nou-năs­cut din cătunul Liliac. Mă pof­teș­te în curte și-mi face cunoștință cu cei ai casei, iar apoi îmi spune mîndru că am ni­me­rit în toiul unei petreceri. „E zi mare astăzi la noi: mama lu’ acest copil micuț face 18 ani!”. O strigă pe Magda și-mi spu­ne zîmbind ca un vulpoi „da’ cu ce­va gologani ai ve­nit? Uite tata, ți-a adus pix, ți-a adus carnet! Îl e ru­și­ne la băiet, nu vă cunoaște, da’ lua­ți-l în brațe că v-ar sta bine!”, apoi mi-l pune pe Radu Ilie, cu toată în­cre­de­rea, în brațe.

Nici nu apuc bi­ne să scot trei vorbe, că ma­ma lui a­duce din casă o măsuță cu licori tari. „A­re mă­mi­că frumoasă, e de laudă! A luat via­ța cam în pripă, cam re­pe­de”, se fălește bunicul, cu ochii u­mezi. Dă peste cap un pă­hă­rel și își umflă iar pieptul. Îmi spu­ne cu glas tare că  „cel mai nou năs­cut ăsta e, cei­lalți doi, de la Run­canu, au venit de mărișori aici și nici nu cred că or să stea prea mult, îi ia mă-sa îna­poi!”, și mai cinstește o dată.

Familia Magdei mai are copii, dar rudele care-au rămas în Liliac a­pu­că să-i vadă doar în poze. Doar so­ra ei ce-și mai aduce fetița, pe An­­dre­ea, pe la casa bunicilor. A ple­cat de aici de gura oamenilor, „sat mic da’ bătrînii îs foarte răi, răi și in­vi­di­oși, cum vrei să spui da’ în sensu’ rău. Cu cît lumea e mai pu­ți­nă, cu a­tît e mai invidioasă, cînd sînt mai mulți, fiecare trage pe tur­ta lui”, și mijește ochii. Nu s-ar mai întoarce nici în rup­tul capului. Pre­fe­ră să stea de­par­te de ochii moș­ne­gi­lor, la Ba­cău. Tot la oraș s-a „as­cuns” și bu­ni­cul. E ta­xi­metrist, dar vreo patru ani „am stat pe tușă. M-a prins cu 1 și 4 în sînge. Pa­tru ani de zile plîngea sufletu-n mi­ne!”.

Nu apucă să-și termine vorbele, că sora lui vine cu cîteva fo­to­gra­fii din casă și mi le vîră sub nas. Se fă­lește și ea cu fiica din Anglia, care e gravidă în șase luni. „Ia uite dom­ni­șoară, asta e fata mea, la majorat, la servici. Uite, aici i-au luat co­le­gii un compleu de ăsta și-au pus-o să stea îmbrăcată așa. Nu e frumoasă fata mea? E super!”. Îi a­duce a­min­te celui mic că am venit numai pen­tru el și-l sărută pe frunte. A­poi plea­că să pună fo­to­grafiile la loc de cin­ste și vine să mai soarbă o gură din paharul ei ui­tat pe masă. 

O singură nemulțumire duc în cîrcă. „E un sat uitat de Dumnezeu, nu autobuz, microbuz, doar bicicle­ta și căruța, pe hartă nu există sa­tu’ ăsta. Da!”, îmi spune răstit bunicul. Schim­bă postul de radio și dă „or­din” să fie strînși iezii și puși la loc în țarc, să nu scape la vecini. Uită de Răducu, ca­re stă în premergător și se uită lung la toată lu­mea. Sar toți ca arși cînd co­pilul tra­ge fața de masă, ca să ajungă la su­cul galben, dar nu-l mustră. El se fo­iește la mine în brațe și își pune mîi­­nile pe cap. Știe că a făcut o poz­nă.

Cine n-are loc în Rai

Pe după bordeiele care se ză­resc din curtea petrecăreților stă să cadă o clă­dire. Aduce mai mult a că­min cultural sau a fostă disco­te­că, dar a­flu de la nea Neculai că e fosta școa­lă. A­ici, n-a mai învățat nimeni alfabetul de pe vremea lui Ceaușescu. „Cine să mai învețe car­te? Mi-ajung patru clase să-mi nu­măr pensioara, să nu ma fure poș­tașu’!”, îmi spune băr­batul că­runt, care își ferește ochii de soare. Lui nu-i pasă că satul se stinge. Vrea doar să-și primească ba­­nii, să aibă „ce să pună deoparte pentru trecerea la cele veșnice”. Dar și pentru asta își face griji, că n-o mai fi loc în Rai și pentru el.

Nu de alta, dar în Liliac nici po­pa nu vine la vreme. Aici, e nu­mai o biserică, care-și ține ușile în­cu­iate. „He he, eram copchil cînd construiau la ea! Ce mai minunăție mi se pă­rea, pîn’ am ajuns să vad Mi­­tro­po­li­a, da tot aici mi-e sufletu’”, oftează tan­ti Maria, aprinzînd o lumînare la mor­mîntul maică-sii. E adusă de spa­te și îmbrăcată po­no­sit. Azi, poartă pe cap batic negru, că așa se cade. „Cînd o veni popa, poate o să vezi catapetesma, ne-au dat-o aștia din Cîrlig. Da­că n-am umplut-o de la­crimi pe Mai­ca Dom­nului, tare frumos îi pictată” și-și face cruce pînă în pămînt. Își ia a­poi sapa și se duce pe cîmp. N-are cine-i munci pă­mîn­tu­rile, căci co­piii i-au fugit în țări stră­ine. „Atîta am și eu, nu mă-ndur să-l las să mi-l mă­nînci buruienili, și cum moș­nea­gu’ meu îi olog, di una sîngură stau toată ziulica. Da’ nu mi-i urît, m-o învățat mama cîntici”. Pleacă fără să-mi zică bună-ziua, șu­ie­rînd o doi­nă despre ti­ne­rețe.

Ușile bisericii se deschid odată la două săptămîni, sau cînd mai moa­­re careva. Preotul cu parohie în Broș­­teni nu vine pînă aici „degeaba”. „La ce bun biserică dacă n-are ci­ne să vină. Acuș mă duc la ceruri și ia popa de unde nu-i! Pîn’o veni el, mă și um­flu!”, înjură nea Gheor­ghe de ce­le sfinte. Se por­neș­te către sfatul satului, să pună la cale lumea. Dis­cu­tă de zor ce-a au­zit la știri, căci o singură antenă e aici, în Liliac. Dar nu asta-l doare cel mai tare. „Uite care-i treaba fata moșului, aici la noi, nu e nici măcar o crîșmă să îmi dreg și eu oa­se­le muncite. Noroc de struguri ăș­tia, pe care îi muncesc cu dragă ini­mă!”, și-și duce mîna la piept. Nici cu baba lui nu mai poate vorbi de la o vreme, că „fimeia mă mai cear­tă, da ea se ia cu biserica și Dum­ne­zeu’ ei, da eu?”. Face un semn a pagubă și pleacă să nu întîrzie la paharele cu vin.

Un cătun drept moștenire

Oamenilor din Liliac le-a ră­mas doar o mîndrie. Că primarul e de-al lor, născut aici, „dar s-o cam fu­du­lit”, îmi spune nea Gheorghe. N-a ză­bovit mult la sfat iar acum se duce spre casă, cu mersul mai tă­ră­gă­nat. „Ce-i și cu tineretu’ ăsta, zboa­ră și pe urmă nu-și mai re­cu­noște cui­bu’”, în­tin­de mîna spre cer, să-mi arate cît de repede plea­că flăcăii de lîngă ei. I-ar fi drag să mai stea de vorbă cu cîte unul, să-l povățuiască, dar înțe­le­ge și plecarea. „Apăi doar nu era să stea cu baba Maria, să-i sufle în lumînări la 101 ani, cît o mai avea, or cu noi ăștilalți mai tinerei, de 70-80”.

Știe că e doar unul mai june în sat, dar nu are habar ce are să se în­tîm­ple cu el. Lor nu le știe nimeni o­rîn­du­ia­la, căci stau doar la ei în o­gra­dă, se petrec de unii singuri. Nu le e ușoară viața, dar s-au obișnuit cu ale lor în singurătate. Magda, de­ja a hotărît ce să se aleagă de viața co­pi­lașului ei. Spune răspicat, încă de pe acum, că „fie ce-o fi, Răducu o să rămînă aici!”.

Andreea JUGARU