Pentru Bob Dylan, muzica n-are sfîrșit

La 140 de km de Bu­cu­rești și două ore pînă la concert facem accident de mașină. Polițistul vine să inspecteze fapta o­preș­te un tir, profită de spaima șoferului care cre­de că urmează să fie a­mendat pentru că vorbea la telefon la volan și îl pune să mă ia cu el pî­nă la periferia Capitalei. Din Afumați mai departe merg cu un microbuz în care un „băiețaș” își plimba prietenii pînă-n o­raș și, de-acolo, un taximentrist amețit mă duce la Zone Arena. După 22 de ani de cîntat folk, country, rock și blues în tur­neul care l-a dus prin toa­tă lumea, Never En­ding Tour, Bob Dylan a po­posit la București pentru două ore de muzică la apus de soare. Două o­re pe care nu le-aș fi pier­dut pentru nimic.

Intru, văd un cunoscut care lu­crea­ză ca voluntar și îi dau biletul la Ga­­­zon A pentru o brățară la VIP. Nici nu mi se leagă bine la încheie­tu­ră că aud aplauze și strigăte și-l văd pe Bob, într-un costum negru, simplu, cu o pălărie albă cu borul drept și o chitară electrică. Imediat începe con­­­certul cu piesa “Rainy day wo­men”, cunoscută mai bine după re­fre­nul: „Everybody must get stoned”. Da­­­că inițial credeam că evenimentul a fost programat prea devreme, la pri­­­mele acorduri îmi dau seama că în­­­ceputul serii, cînd e încă lumină a­fa­­­ră și soarele abia dispare, e numai po­­­trivit pentru bluesul liniștit, compus din trei chitări, un bass, tobe și cla­­pe.

Pe fundalul negru gol  apare imaginea u­nui ochi încoronat, imagine ce l-a în­so­­­țit pe Dylan în „Turneul fără sfîr­șit” pornit încă din 1988.

Spatele scenei este acoperit cu o co­­pertină neagră pe care se poate ve­dea, cu ajutorul reflectorului po­zi­țio­nat în dreptul său, doar umbra tru­ba­du­­­rului cu pălărie, cîntînd la muzi­cu­ță, chitară sau orgă. Pentru că, în func­­­ție de melodie, acesta își schim­bă instrumentul muzical. La fel și To­­ny Barnier, care renunță după cî­te­­­va melodii la chitara bass pentru un contrabas. În stînga, un individ ia de pe un raft chitarele la care s-a cîn­tat deja și le înlocuiește cu altele noi, la care membrii trupei lui Dylan vin du­­­pă fiecare piesă pentru a le schimba. Vocea îmbătrînită a bărbatului es­te compensată de in­stru­mentația fără cu­sur la care con­tri­­buie cei cinci mu­zi­canți ce-l în­so­țesc, Stu Kimball, Do­nnie Herron, Char­lie Sexton, Tony Garnier și Geor­ge Receli, a­ceș­tia transformînd șla­­gărele folk și coun­try în adevărate ca­­podopere blues.

Balada omului bătrîn

Iar cei care se așteptau să-l audă pe Dylan cîntînd hiturile care l-au fă­­­­cut celebru, precum „The times they are a’changin” sau „Hurricane” au parte de-o surpriză. Concertul es­te unul de blues și rock’n’roll cum ro­­­mânii n-au mai avut ocazia să sa­vu­­­reze pînă acum, piese arhicunos­cu­­­­te precum: „Most of the time” sau „Stuck inside of Mobile with the Mem­­­phis blues again” fiind și ele schim­­bate ca linie melodică, acestea pu­­­tînd fi recunoscute doar după versuri. Însă cunoscătorii fredonează cu tot atîta entuziasm versurile melodii­lor „Highway 61 revisited” sau „Just li­­ke a woman” și aplaudă după fie­ca­re dintre acestea. Cineva de lîngă mi­­ne spune cu un zîmbet aproape tîmp pe față: „Băi, nu mai are nimic, de­­loc voce, dar îmi place așa tare că ni­ci nu-mi dau seama de ce”.

Spre lăsatul întunericului, cînd con­­­certul se apropie de sfîrșit, lu­mi­ni­­le de pe scenă se sting și, după cî­te­­­va momente, pe fundalul negru gol de mai devreme apare imaginea u­nui ochi încoronat, imagine ce l-a în­so­­­țit pe Dylan în „Turneul fără sfîr­șit” pornit încă din 1988. Și-acum, du­­­pă o serie de improvizații blues și pie­­se vechi reeditate, „Ballad of a thin man” cîntată în original îi face și pe nemulțumiții care mai devreme se plîngeau de lipsa șlagărelor să țipe de bucurie. Luminile se sting. Dar ur­­­letele celor din public îl determină pe Dy­lan, destul de impropriu lui, să se în­toar­că pentru bis.

Și aici vine surpriza pentru toată lu­­­mea. Exact cînd credeau că-i gata con­­­certul, scena e din nou aprinsă și cei șase muzicanți se întorc pentru în­­­că două piese care-au rămas de zeci de ani în istoria muzicii, „Like a ro­­lling stone” și „All along the watch­tower”, melodii care atrag ro­po­­te de picioare pe podeaua de cauciuc, sunet ce se aude pe toate su­pra­fa­­­ța arenei.

La final, cei care nu plea­că imediat din arenă rămîn să discute și să îm­­­partă impresii. Același tînăr ca­re mai devreme nu știa de ce-i place con­­certul, privind în gol, remarcă: „Băi, am fost la Bob Dylan!”.