Pentru Bob Dylan, muzica n-are sfîrșit
Șoc-șoc-groază! 9 iunie 2010 Niciun comentariu la Pentru Bob Dylan, muzica n-are sfîrșit 12La 140 de km de București și două ore pînă la concert facem accident de mașină. Polițistul vine să inspecteze fapta oprește un tir, profită de spaima șoferului care crede că urmează să fie amendat pentru că vorbea la telefon la volan și îl pune să mă ia cu el pînă la periferia Capitalei. Din Afumați mai departe merg cu un microbuz în care un „băiețaș” își plimba prietenii pînă-n oraș și, de-acolo, un taximentrist amețit mă duce la Zone Arena. După 22 de ani de cîntat folk, country, rock și blues în turneul care l-a dus prin toată lumea, Never Ending Tour, Bob Dylan a poposit la București pentru două ore de muzică la apus de soare. Două ore pe care nu le-aș fi pierdut pentru nimic.
Intru, văd un cunoscut care lucrează ca voluntar și îi dau biletul la Gazon A pentru o brățară la VIP. Nici nu mi se leagă bine la încheietură că aud aplauze și strigăte și-l văd pe Bob, într-un costum negru, simplu, cu o pălărie albă cu borul drept și o chitară electrică. Imediat începe concertul cu piesa “Rainy day women”, cunoscută mai bine după refrenul: „Everybody must get stoned”. Dacă inițial credeam că evenimentul a fost programat prea devreme, la primele acorduri îmi dau seama că începutul serii, cînd e încă lumină afară și soarele abia dispare, e numai potrivit pentru bluesul liniștit, compus din trei chitări, un bass, tobe și clape.
Pe fundalul negru gol apare imaginea unui ochi încoronat, imagine ce l-a însoțit pe Dylan în „Turneul fără sfîrșit” pornit încă din 1988.
Spatele scenei este acoperit cu o copertină neagră pe care se poate vedea, cu ajutorul reflectorului poziționat în dreptul său, doar umbra trubadurului cu pălărie, cîntînd la muzicuță, chitară sau orgă. Pentru că, în funcție de melodie, acesta își schimbă instrumentul muzical. La fel și Tony Barnier, care renunță după cîteva melodii la chitara bass pentru un contrabas. În stînga, un individ ia de pe un raft chitarele la care s-a cîntat deja și le înlocuiește cu altele noi, la care membrii trupei lui Dylan vin după fiecare piesă pentru a le schimba. Vocea îmbătrînită a bărbatului este compensată de instrumentația fără cusur la care contribuie cei cinci muzicanți ce-l însoțesc, Stu Kimball, Donnie Herron, Charlie Sexton, Tony Garnier și George Receli, aceștia transformînd șlagărele folk și country în adevărate capodopere blues.
Balada omului bătrîn
Iar cei care se așteptau să-l audă pe Dylan cîntînd hiturile care l-au făcut celebru, precum „The times they are a’changin” sau „Hurricane” au parte de-o surpriză. Concertul este unul de blues și rock’n’roll cum românii n-au mai avut ocazia să savureze pînă acum, piese arhicunoscute precum: „Most of the time” sau „Stuck inside of Mobile with the Memphis blues again” fiind și ele schimbate ca linie melodică, acestea putînd fi recunoscute doar după versuri. Însă cunoscătorii fredonează cu tot atîta entuziasm versurile melodiilor „Highway 61 revisited” sau „Just like a woman” și aplaudă după fiecare dintre acestea. Cineva de lîngă mine spune cu un zîmbet aproape tîmp pe față: „Băi, nu mai are nimic, deloc voce, dar îmi place așa tare că nici nu-mi dau seama de ce”.
Spre lăsatul întunericului, cînd concertul se apropie de sfîrșit, luminile de pe scenă se sting și, după cîteva momente, pe fundalul negru gol de mai devreme apare imaginea unui ochi încoronat, imagine ce l-a însoțit pe Dylan în „Turneul fără sfîrșit” pornit încă din 1988. Și-acum, după o serie de improvizații blues și piese vechi reeditate, „Ballad of a thin man” cîntată în original îi face și pe nemulțumiții care mai devreme se plîngeau de lipsa șlagărelor să țipe de bucurie. Luminile se sting. Dar urletele celor din public îl determină pe Dylan, destul de impropriu lui, să se întoarcă pentru bis.
Și aici vine surpriza pentru toată lumea. Exact cînd credeau că-i gata concertul, scena e din nou aprinsă și cei șase muzicanți se întorc pentru încă două piese care-au rămas de zeci de ani în istoria muzicii, „Like a rolling stone” și „All along the watchtower”, melodii care atrag ropote de picioare pe podeaua de cauciuc, sunet ce se aude pe toate suprafața arenei.
La final, cei care nu pleacă imediat din arenă rămîn să discute și să împartă impresii. Același tînăr care mai devreme nu știa de ce-i place concertul, privind în gol, remarcă: „Băi, am fost la Bob Dylan!”.
Adaugă un comentariu