Pe urmele șenilelor
1001 de măști 6 octombrie 2010 Niciun comentariu la Pe urmele șenilelor 2Cînd vine vorba de oameni leneși, cel mai frumos drum e întotdeauna cel mai scurt. Nu e și cazul lui nea’ Marin, care urcă Ceahlăul uneori și de două ori pe zi ca să aprovizioneze biserica și cabana Dochia de pe platoul unuia dintre cei mai înalți munți din Moldova. O face pe drumul cel mai scurt pentru că vine mereu încărcat cu provizii pe care abia le-ar trage cu mai mulți cai la deal. Doar că el nu vine niciodată singur, are cu el un tanc.
Stăpînul masivului
Prin Bicazul Ardelenesc, pe un drum pe care praful stă precum straturile de ciocolată pe un tort (cel mai negru deasupra) mașina înaintează alene mai bine de trei sferturi din urcușul la care se încumeta cei care aleg orice rută de a ajunge pe platoul din zona masivului Ceahlău.
Pe jos rămîn doar 45 de minute de răzbit pe o pantă deseori anevoioasă dar mult mai scurtă decît oricare altă cărare spre vîrf. În timp ce pretindeam a fi ghid experimentat pentru cei cîțiva din grup care nu știau traseul pe care ne avîntasem, un zgomot de motor ne-a atras atenția dincolo de jumătatea dealului pe care urcam. Trecînd culmea, am găsit un om trecut de 50 de ani, împingînd un căruț, care dacă era la baza muntelui credeai că e mașină de tuns iarbă, încet pe dealul din fața sa.
Carul cu bunătăți
Pe căruț era un munte de provizii, de la băuturi la mîncăruri congelate, becuri, cabluri, pături, cîteva corturi și multe dulciuri, pentru turiștii „care vor să se energizeze la cabană”. Șenilele căruțului său lăsau șanțuri pe drum, alunecau în zonele de povărniș și locul îngust „nu mă lasă să îl întorc automat, trebuie să îl ridic ca să pot vira”.
Dar asta nu îl împiedică pe nea’ Marin să discute cu fiecare turist în parte care vrea să îl întrebe cîteva ceva.
Cînd am ajuns noi în dreptul său tocmai pornise motorul să înainteze, avînd expresia unui funcționar de la un ghișeu al băncii, groaznic de plictisit de aceleași întrebări. Văzînd că insistăm pe lîngă el s-a scuzat simplu: „E weekend, vin prea mulți turiști. Acum am și eu liber și fac cît de multe transporturi pot. Caii urcă dar mai rar și e mai greu să ai grijă de ei. Tot cu tancul merg cel mai bine.”
N-am reușit să aflu dacă lucrează undeva, cînd am întrebat m-am ales doar cu un zîmbet și un „la revedere” spus repede. După cîteva ore, cînd coboram pe același drum, l-am întîlnit din nou cu o altă încărcătură la fel de mare făcîndu-și loc printre niște turiști care urcaseră pe munte cu trei cîini mari. Avea cu el același zîmbet forțat și l-am auzit mormăind că mai multă motorină consumă cît oprește motorul să vorbească decît urcînd dealul. Cînd mă vede că am auzit îmi face cu ochiul și zîmbește: „Măcar înnoptează. Ultima cursă pe azi.”
Cătălin HOPULELE
Adaugă un comentariu