Pe urmele șenilelor

Cînd vine vorba de oameni le­neși, cel mai frumos drum e întot­dea­­una cel mai scurt. Nu e și cazul lui nea’ Marin, care urcă Ceahlăul uneori și de două ori pe zi ca să apro­vi­zioneze biserica și cabana Dochia de pe platoul unuia dintre cei mai înalți munți din Moldova. O face pe drumul cel mai scurt pentru că vine me­reu încărcat cu provizii pe care abia le-ar trage cu mai mulți cai la deal. Doar că el nu vine niciodată singur, are cu el un tanc.

Stăpînul masivului

Prin Bicazul Ardelenesc, pe un drum pe care praful stă precum straturile de ciocolată pe un tort (cel mai negru deasupra) mașina înaintează ale­ne mai bine de trei sferturi din ur­cușul la care se încumeta cei care aleg orice rută de a ajunge pe platoul din zona masivului Ceah­lău.

Pe jos ră­mîn doar 45 de minute de răzbit pe o pantă deseori anevo­ioa­să dar mult mai scurtă decît oricare altă cărare spre vîrf. În timp ce pre­tindeam a fi ghid experimentat pentru cei cîțiva din grup care nu știau tra­se­ul pe care ne avîntasem, un zgomot de motor ne-a atras aten­­ția dincolo de ju­mă­tatea dealului pe care urcam. Tre­­cînd culmea, am găsit un om trecut de 50 de ani, împingînd un căruț, care dacă era la baza muntelui credeai că e ma­și­nă de tuns iarbă, în­cet pe dealul din fa­ța sa.

Carul cu bunătăți

Pe căruț era un munte de pro­vi­zii, de la băuturi la mîncăruri con­ge­late, becuri, cabluri, pături, cîteva corturi și multe dulciuri, pentru turiștii „care vor să se energizeze la cabană”. Șe­ni­lele căruțului său lă­sau șanțuri pe drum, alunecau în zonele de povărniș și locul îngust „nu mă lasă să îl întorc automat, trebuie să îl ridic ca să pot vira”.

Dar asta nu îl împiedică pe nea’ Marin să discute cu fiecare turist în parte care vrea să îl întrebe cîteva ceva.

Cînd am ajuns noi în dreptul său tocmai pornise motorul să îna­in­­teze, avînd expresia unui func­țio­nar de la un ghișeu al băncii, groaz­nic de plicti­sit de aceleași întrebări. Văzînd că in­sistăm pe lîngă el s-a scuzat simplu: „E weekend, vin prea mulți turiști. Acum am și eu li­ber și fac cît de mul­te transporturi pot. Caii urcă dar mai rar și e mai greu să ai grijă de ei. Tot cu tancul merg cel mai bine.”

N-am reușit să aflu dacă lu­crea­ză undeva, cînd am întrebat m-am ales doar cu un zîmbet și un „la re­vedere” spus repede. După cîteva ore, cînd co­­boram pe același drum, l-am întîl­nit din nou cu o altă în­căr­că­tură la fel de mare făcîndu-și loc prin­tre niște turiști care urcaseră pe mun­te cu trei cîini mari. Avea cu el același zîmbet forțat și l-am auzit mormăind că mai multă motorină con­sumă cît oprește motorul să vorbească decît urcînd dealul. Cînd mă vede că am auzit îmi face cu ochiul și zîmbește: „Măcar înnoptează. Ul­tima cursă pe azi.”

Cătălin HOPULELE