Steaua lui Parov a căzut în Ciric

Balsam pe suflet adormit. Ba nu, energizant audio. De fapt, puteți să îi spuneți cum vreți voi. Cert e că toți cei care și-au scuturat corpurile din balamale la concertul Parov Stelar din Skin sîmbătă seară, nu au simțit furnicăturile în călcîi sau miresmele unor in­divizi mai parfumați decît însăși solista trupei de e­lec­tro swing. Doar pisica întinsă languros pe scena din cort a stat cuminte toată seara. La ea nu s-a uitat nimeni.

Beate Baumgartner te orbește cu ro­chia-i mov, ornamentată cu paiete. Se mișcă cu atîta finețe pe scena din Skin Summer Lounge, de zici că plutește. Nici un fan din încăpere nu simte muzica în felul ei. Își întoarce gîtu-i lung, ca de ga­ze­lă, într-o sintonie perfectă cu saxofo­nul lui Max the Sax sau cu chitara e­lec­trică a lui Michael Wittner. Și pă­rul, răsucit în inele mici, abia vizibile, îi încoronează elegant chipul. Uneori, un fir mai răz­leț, i se aruncă nebunește pe frunte, dar Beate nu îl lasă să îi întretaie sprîn­cenele. E pricepută. Te privește fix în ochi cînd face o pauză și te ne­du­merește. S-a uitat la tine sau la tipul cu fața spoită din spate? Nu mai afli. Cînd îți întorci privirea pe scenă, so­lis­ta e deja prinsă într-un alt dans de note.

Facerea sunetelor

În dreptul scenei, niște tineri aflați parcă în transă o sorb din ochi pe Beate. Dar ceilalți membri ai trupei nu se bucură de un succes mai mic. Saxofonistul transpiră prin toți porii în timp ce suflă în instrument, de zici că e prins într-o ceartă cu acesta. Parov Stelar, DJ-ul și fondatorul trupei, își șter­ge uneori ochelarii și pare ob­sedat de rețeaua întortocheată de ca­bluri. Le sucește, le schimbă cu lo­cu­rile, le conectează la laptop și, apoi le deconectează cu cea mai mare grijă, de parcă ar avea de-a face cu niște șerpi încăpăținați. Chitaristul, în schimb, e cel mai relaxat. La cît de mult îi place să își ciupească instrumentul, abia își dezlipește ochii de pe strune. Și asta spre disperarea bru­netei fo­coase poziționate strategic în fața lui. Asta numesc eu angajament și serio­zitate la locul de muncă.

Haosul costă bani

Pe peretele din spatele lui, umbre in­certe dansează într-un stil propriu, luînd diverse forme, din ce în ce mai ne­înțelese. Uneori, par a se năpusti a­supra tuturor, asemeni unui cîine turbat. Cel puțin, așa le vede tînărul, cu sexualitate îndoielnică de lîngă mine. De-a lungul serii, a fixat doar două puncte: peretele viu și posteriorul u­nui alt individ.

Din public răzbat chiote ne­în­țe­lese la fiecare început de melodie. Si­gur lichidul năstrușnic din paharele stră­vezii e de vină. Acesta le-a bulbucat ochii și le-a țuguiat buzele oamenilor agitați. De asta se și înghesuie. Dar poate și de dragul promenadei, deși e imposibil să te miști. O tînără cu față de păpușă proaspăt scoasă din ambalaj, de pildă, și-a șifonat rochia și și-a scîlciat pantofii în timp ce parcur­gea culoarul uman. Și nici pînă acum nu am înțeles de ce. Apoi, zici că sînt a­trași cu toții ca de un magnet. Se mișcă incoerent, își sucesc capurile, își strică frumusețe de coafuri, pentru care sigur au plătit o căruță de bani, doar pentru a se deplasa. Și vin din toate părțile, cu duiumul. Apoi se o­presc, pentru că nu mai au cum să î­na­in­teze. Se aud expresii ce nu pot fi re­da­te aici și agitația își reia cursul. Pînă și într-un furnicar e mai puțină activitate. Tare dubioși mai sînt oamenii de aici.

Un cactus în pădurea spînzuraților

Și, culmea, deși cortul e amplasat departe de zgomotul din oraș, biletele s-au vîndut ca pîinea caldă. Cîțiva fani îmbrăcați cu straie cel puțin di­fe­rite, cu aparate de fotografiat Nikon spînzurate de ei, își rotesc privirile în jur și chicotesc apoi în unison. „Măi, noi sigur sîntem în locul potrivit? Că ăștia din jurul nostru arată altfel” și se mai aude un rînd de rîsete. „Parcă sîntem niște țațe, zău, tot comentăm pe aici” își spune băiatul dintr-un alt trio cu un hobby similar. Pentru mo­ment, au încetat, dar nimeni nu le in­terzisese să se holbeze.

Spre ghinionul lor, concertul trupei austriece a atras indivizi de tot soiul. Printre masculii cu butonii de la că­mașă desprinși, păr lins și replici re­petate în fața oglinzii, mai vezi și cîte un pămîntean obișnuit, timid, cu o­che­lari de vedere și tricou șifonat. A­poi, în timp ce tinerele cu haine proaspăt a­chi­ziționate își scutură, ritmic, în aerul îm­pînzit de fum, bră­ță­ri­le aurite, o admira­toare modestă, în că­­mașă cadrilată, stă dreaptă ca un cac­tus înfipt în ghiveci, iar dacă cineva o atinge, sare ca în­țe­pa­tă.

Peste toate astea însă domnește vo­­cea femeii de pe scenă, obișnuită probabil cu diversitatea. Îi împacă pe toți și îi le provoacă aceleași senzații. Odată cu finalul concertului, „in­tru­șii” pă­ră­sesc cu chiu, cu vai localul. În pădurea de la Ciric își spînzură, deocamdată, doar dorul unui alt concert.

Lina VDOVÎI