Steaua lui Parov a căzut în Ciric
Șoc-șoc-groază! 6 octombrie 2010 Niciun comentariu la Steaua lui Parov a căzut în Ciric 4Balsam pe suflet adormit. Ba nu, energizant audio. De fapt, puteți să îi spuneți cum vreți voi. Cert e că toți cei care și-au scuturat corpurile din balamale la concertul Parov Stelar din Skin sîmbătă seară, nu au simțit furnicăturile în călcîi sau miresmele unor indivizi mai parfumați decît însăși solista trupei de electro swing. Doar pisica întinsă languros pe scena din cort a stat cuminte toată seara. La ea nu s-a uitat nimeni.
Beate Baumgartner te orbește cu rochia-i mov, ornamentată cu paiete. Se mișcă cu atîta finețe pe scena din Skin Summer Lounge, de zici că plutește. Nici un fan din încăpere nu simte muzica în felul ei. Își întoarce gîtu-i lung, ca de gazelă, într-o sintonie perfectă cu saxofonul lui Max the Sax sau cu chitara electrică a lui Michael Wittner. Și părul, răsucit în inele mici, abia vizibile, îi încoronează elegant chipul. Uneori, un fir mai răzleț, i se aruncă nebunește pe frunte, dar Beate nu îl lasă să îi întretaie sprîncenele. E pricepută. Te privește fix în ochi cînd face o pauză și te nedumerește. S-a uitat la tine sau la tipul cu fața spoită din spate? Nu mai afli. Cînd îți întorci privirea pe scenă, solista e deja prinsă într-un alt dans de note.
Facerea sunetelor
În dreptul scenei, niște tineri aflați parcă în transă o sorb din ochi pe Beate. Dar ceilalți membri ai trupei nu se bucură de un succes mai mic. Saxofonistul transpiră prin toți porii în timp ce suflă în instrument, de zici că e prins într-o ceartă cu acesta. Parov Stelar, DJ-ul și fondatorul trupei, își șterge uneori ochelarii și pare obsedat de rețeaua întortocheată de cabluri. Le sucește, le schimbă cu locurile, le conectează la laptop și, apoi le deconectează cu cea mai mare grijă, de parcă ar avea de-a face cu niște șerpi încăpăținați. Chitaristul, în schimb, e cel mai relaxat. La cît de mult îi place să își ciupească instrumentul, abia își dezlipește ochii de pe strune. Și asta spre disperarea brunetei focoase poziționate strategic în fața lui. Asta numesc eu angajament și seriozitate la locul de muncă.
Haosul costă bani
Pe peretele din spatele lui, umbre incerte dansează într-un stil propriu, luînd diverse forme, din ce în ce mai neînțelese. Uneori, par a se năpusti asupra tuturor, asemeni unui cîine turbat. Cel puțin, așa le vede tînărul, cu sexualitate îndoielnică de lîngă mine. De-a lungul serii, a fixat doar două puncte: peretele viu și posteriorul unui alt individ.
Din public răzbat chiote neînțelese la fiecare început de melodie. Sigur lichidul năstrușnic din paharele străvezii e de vină. Acesta le-a bulbucat ochii și le-a țuguiat buzele oamenilor agitați. De asta se și înghesuie. Dar poate și de dragul promenadei, deși e imposibil să te miști. O tînără cu față de păpușă proaspăt scoasă din ambalaj, de pildă, și-a șifonat rochia și și-a scîlciat pantofii în timp ce parcurgea culoarul uman. Și nici pînă acum nu am înțeles de ce. Apoi, zici că sînt atrași cu toții ca de un magnet. Se mișcă incoerent, își sucesc capurile, își strică frumusețe de coafuri, pentru care sigur au plătit o căruță de bani, doar pentru a se deplasa. Și vin din toate părțile, cu duiumul. Apoi se opresc, pentru că nu mai au cum să înainteze. Se aud expresii ce nu pot fi redate aici și agitația își reia cursul. Pînă și într-un furnicar e mai puțină activitate. Tare dubioși mai sînt oamenii de aici.
Un cactus în pădurea spînzuraților
Și, culmea, deși cortul e amplasat departe de zgomotul din oraș, biletele s-au vîndut ca pîinea caldă. Cîțiva fani îmbrăcați cu straie cel puțin diferite, cu aparate de fotografiat Nikon spînzurate de ei, își rotesc privirile în jur și chicotesc apoi în unison. „Măi, noi sigur sîntem în locul potrivit? Că ăștia din jurul nostru arată altfel” și se mai aude un rînd de rîsete. „Parcă sîntem niște țațe, zău, tot comentăm pe aici” își spune băiatul dintr-un alt trio cu un hobby similar. Pentru moment, au încetat, dar nimeni nu le interzisese să se holbeze.
Spre ghinionul lor, concertul trupei austriece a atras indivizi de tot soiul. Printre masculii cu butonii de la cămașă desprinși, păr lins și replici repetate în fața oglinzii, mai vezi și cîte un pămîntean obișnuit, timid, cu ochelari de vedere și tricou șifonat. Apoi, în timp ce tinerele cu haine proaspăt achiziționate își scutură, ritmic, în aerul împînzit de fum, brățările aurite, o admiratoare modestă, în cămașă cadrilată, stă dreaptă ca un cactus înfipt în ghiveci, iar dacă cineva o atinge, sare ca înțepată.
Peste toate astea însă domnește vocea femeii de pe scenă, obișnuită probabil cu diversitatea. Îi împacă pe toți și îi le provoacă aceleași senzații. Odată cu finalul concertului, „intrușii” părăsesc cu chiu, cu vai localul. În pădurea de la Ciric își spînzură, deocamdată, doar dorul unui alt concert.
Lina VDOVÎI
Adaugă un comentariu