WikiLeaks, versiunea siropoasă

Dacă am fi niște hackeri ai sufletului, oare ce informații secrete am putea găsi în inimile românilor? Ce sentimente ascunse, re­primate am putea stoarce de la niște oa­meni care și-au pierdut identitatea na­țio­na­lă odată cu fiecare mutație a istoriei, care s-au despărțit pentru a se uni și s-au unit fără să se mai găsească? Ar crea oare prin­tre-ai noștri vîlvă niște mărturisiri în direct de la fața inimii sau ar înregistra mai mult rating tot scurgerile de informații picante despre viața politicienilor și a vedetelor?

Din teama de patetic și din pricina unei me­morii istorice care asociază în mod a­bu­ziv patriotismul cu mișcările ultra-naționa­liste sau chiar cu dictatura comunismului ca­re a deteriorat pînă la grotesc aceasă no­țiu­ne, românii nu-și mai recunosc apartenența. Sau fac acest lucru în chip trucat, infantil, agățîndu-și poze pe Facebook sau pe Messenger. Ori pun titlul imnului na­țional la status, „Deșteaptă-re române!”, pen­­tru că e la modă să-ți arborezi ironia ca pe-un steag al superiorității individuale în fa­ța „turmei”. Evident, fără a-și da seama că acest soi de nonconformism este o altă ex­­presie a conformismului.

Tînjim, mai ales noi, cei mai tineri, du­pă Statele Unite și după cîinii de acolo care cu siguranță au mai mulți covrigi în coa­dă decît ai noștri. De aceea, prin contaminare, asociem tot ce e american cu tot ce-i mai bun pe lume. Patriotismul a­me­ri­ca­­nilor nu ni se pare niciodată ridicol sau de­plasat. Cînd duce Obama mîna la inimă și televiziunile americane redau o imagine cu drapelul american fluturînd în background nu ne podidește rîsul. Însă cînd aflăm pe la noi de vreunul care-și zice pa­triot sau îl vedem că-și agață – nu de 1 De­cem­brie, ci așa, „fără motiv” – steagul Ro­mâ­niei pe la balcon rîdem de el pe să­tu­rate. De ce? Fiindcă americanii au de ce să fie mîndri de țara lor, spre deosebire de noi.

Scurgerile de la WikiLeaks nu au sfă­rî­mat patrotismul americanilor. Însă pe noi, toate stenogramele care ne dezvăluie de­­de­sub­turile unei realități naționale în ca­re democrația noastră e, de fapt, un soi de co­­­munism prost fardat, pe obrazul căruia s-a scurs tot rimelul credibilității, ne alimen­tează cu spor ura și disprețul față de țara a­le cărei gene le purtăm. Nu ne lipsesc de­fel dezvăluirile a tot felul de politici nelalocul lor, iar în privința celor care nu ne sînt revelate avem spor să speculăm. Răs-știind fap­­tul că justiția, presa și politicul sînt toate mînă-n mînă și-și servesc doar pro­pri­­ile interese, căutăm doar să ne rupem cor­­donul ombilical de țara-mamă și să fu­gim cît mai departe. Înstrăinarea e soluția noas­tră. Prin înstrăinarea asta ne cauteri­zăm și orice afect pozitiv. Ca să nu mai poa­tă citi nimeni nici o fărîmă de dragoste de țară în vreo lacrimă ce ne-ar putea scă­pa la vreun răstimp.

Laura PĂULEȚ