Onoarea de-a fi golan
Pastila de după 7 decembrie 2010 Niciun comentariu la Onoarea de-a fi golan 3Prima oară cînd i-am văzut, m-au lăsat cu gura căscată. Simțeam că ei erau ceea ce mi-am dorit eu dintotdeauna să fiu, dar nu am avut niciodată curajul. Ei bine, ei îl aveau din plin.
Aveau curajul să riposteze atunci cînd cineva le cerea să vorbească în rusă, se antrenau în certuri și discuții interminabile despre naționalitate și despre România Mare și îi durea fix în cot de părerea celorlalți despre ei. Purtau, de cele mai multe ori, haine negre, pe care se distingeau și mai bine cele trei culori ale drapelului românesc, știau pe de rost toate melodiile lui Ion și Doina Aldea-Teodorovici. Erau toți tineri, majoritatea de-o vîrstă cu moartea URSS-ului și nu aveau nimic de pierdut. Erau un fel de Inglorious Bastards ai Basarabiei.
Pînă cînd au devenit atît de mulți, încît le era indiferent dacă strigă „Basarabia pămînt românesc” sau „Hai Steaua!”. De cele mai multe ori, chiar le îmbină pe cele două. Au transformat patriotismul în ocupația celor care n-au nimic mai bun de făcut, care s-au plictisit de Counter Strike, dar care mai au mult pînă să devină oameni cu scaun la cap. Acum, tricourile cu tricolor au devenit un fel de modă, la fel ca cele de la Kenvelo sau altă firmă după care se omoară tinerii. Și-au luat și nume dăruite de istorie, sperînd că „Noii golani” vor fi măcar la fel de buni ca cei vechi. Dar n-au fost. Au dat de pămînt cu idealurile în care unii încă mai cred, au ignorat cuvîntul „compromis”, fără să-și dea seama că ei sînt cea mai bună întruchipare a acestuia. Au redus devotamentul pentru țară la o panglică cu tricolor purtată la mîna stîngă. Au învățat să-și urle lozincile prin piețe, ca să-i audă toată lumea, să se crucească și să gîndească „sărmanii moldoveni, rupți de România!”. Dar atunci cînd închină cinzeci de grame de votcă pentru crezul lor, spun, de fiecare dată: „za românizm!”.
Anastasia CONDRUC
Adaugă un comentariu