Onoarea de-a fi golan

Prima oară cînd i-am văzut, m-au lăsat cu gura căscată. Sim­țeam că ei erau ceea ce mi-am do­rit eu dintotdeauna să fiu, dar nu am avut ni­ciodată curajul. Ei bi­ne, ei îl a­veau din plin.

Aveau cu­ra­jul să riposteze a­tunci cînd cineva le cerea să vorbească în rusă, se antrenau în certuri și discuții interminabile des­pre naționalitate și despre Româ­ni­a Mare și îi durea fix în cot de pă­rerea celorlalți despre ei. Pur­tau, de cele mai multe ori, haine ne­g­re, pe care se distingeau și mai bine cele trei culori ale dra­pe­lului ro­mâ­nesc, știau pe de rost toate me­lo­diile lui Ion și Doina Aldea-Teodorovici. Erau toți ti­neri, ma­jo­ritatea de-o vîrstă cu moartea URSS-ului și nu aveau ni­mic de pierdut. Erau un fel de Inglorious Bastards ai Basara­bi­ei.

Pînă cînd au devenit atît de mulți, încît le era indiferent dacă stri­gă „Basarabia pămînt româ­nesc” sau „Hai Steaua!”. De cele mai multe ori, chiar le îmbină pe ce­le două. Au transformat patriotismul în ocupația celor care n-au nimic mai bun de făcut, care s-au plictisit de Counter Strike, dar ca­re mai au mult pînă să devină oameni cu scaun la cap. Acum, tricourile cu tricolor au devenit un fel de modă, la fel ca cele de la Kenvelo sau altă firmă după care se omoară tinerii. Și-au luat și nu­me dăruite de istorie, sperînd că „Noii golani” vor fi măcar la fel de buni ca cei vechi. Dar n-au fost. Au dat de pămînt cu idealurile în care unii încă mai cred, au ignorat cu­vîntul „compromis”, fără să-și dea sea­ma că ei sînt cea mai bună în­tru­chi­pare a acestuia. Au redus de­votamentul pentru țară la o pan­gli­că cu tricolor purtată la mî­na stîn­gă. Au învățat să-și urle lo­zincile prin piețe, ca să-i audă toa­tă lumea, să se crucească și să gîn­dească „săr­­ma­nii moldoveni, rupți de Ro­mâ­ni­a!”. Dar atunci cînd închină cinzeci de grame de votcă pentru crezul lor, spun, de fiecare dată: „za ro­mâ­nizm!”.

Anastasia CONDRUC