Miop fără cauză
Pastila de după 15 decembrie 2010 Niciun comentariu la Miop fără cauză 0Am plîns doar prima dată cînd mi-au spus „aragaz cu patru ochi”. Nici nu intrasem bine la școală și a fost nevoie să încep să îi port. Aveau rame groase, din plastic colorat și ocupau jumătate de chip lăsînd pe dinafară doar zîmbetul știrb și cîteva șuvițe cîrlionțate. Pe atunci doar eu și Ionuț purtam ochelari. Stăteam amîndoi în prima bancă și suportam apelativele ieșite din proporții ale pistruiaților și dolofanilor pentru care eram de un exotism aparte.
Sănătatea mintală a devenit un fel de control oftalmologic de rutină. Dacă eu am mers la consult de nevoie, purtînd acum pe nas un fel de funduri de borcan care îmi fac ochii să semene cu cei ale personajelor din Sandy Bell, acum, prin clasele primare, în nici un caz „bicicliștii” nu mai sînt ținta batjocurii infantile. Din momentul acela și pînă la maturitate, eventualitatea unei probleme de vedere apare în agenda oricărui individ care se întîmplă să aibă o migrenă, după cîteva beri și trei ore în fața computerului. Sîntem o generație de ipohondri.
Ne-am dezvoltat o gamă vastă de ticuri, de tertipuri din cărți de specialitate pentru a ne conserva psihicul prețios într-o stare optimă. Nu se poate lua nici o decizie fără o cafea bună cu lapte și fix două lingurițe de zahăr și hotărîrile importante au devenit rezultatul unei analize amănunțite a oportunităților și amenintărilor. Gîndim ca niște contabili, de cele mai multe ori în virtutea inerției și, desigur, purtăm cu toții ochelari. Am devenit niște mecanisme cu cîte patru ochi și, dacă ar veni cineva să ne conjure a lua o decizie sub presiunea instinctului, ne-am scurtcircuita inevitabil fără algoritme ieftine și camerele capitonate pentru gîndit. Pentru că în clipa în care ne dăm jos ochelarii se vede limpede ca lumina zilei că sîntem niște ciclopi.
Alexandra PANAETE
Adaugă un comentariu