Miop fără cauză

Am plîns doar prima dată cînd mi-au spus „aragaz cu patru ochi”. Nici nu intrasem bine la școală și a fost nevoie să încep să îi port. Aveau ra­me groase, din plastic colorat și o­cu­pau jumătate de chip lăsînd pe di­na­fară doar zîmbetul știrb și cîteva șu­vițe cîrlionțate. Pe atunci doar eu și Ionuț purtam ochelari. Stăteam a­mîn­doi în prima bancă și suportam a­pelativele ieșite din proporții ale pis­tru­ia­ți­­lor și dolofanilor pentru care e­ram de un exotism aparte.

Sănătatea mintală a devenit un fel de control oftalmologic de rutină. Da­­că eu am mers la consult de ne­vo­ie, purtînd acum pe nas un fel de funduri de borcan care îmi fac ochii să semene cu cei ale personajelor din Sandy Bell, acum, prin clasele prima­re, în nici un caz „bicicliștii” nu mai sînt ținta batjocurii infantile. Din mo­mentul acela și pînă la maturitate, e­ventualitatea unei probleme de ve­de­re apare în agenda oricărui individ care se întîmplă să aibă o migrenă, după cîteva beri și trei ore în fața com­puterului. Sîntem o generație de ipohon­dri.

Ne-am dezvoltat o gamă vastă de ticuri, de tertipuri din cărți de spe­ci­a­litate pentru a ne conserva psihicul pre­țios într-o stare optimă. Nu se poa­te lua nici o decizie fără o cafea bună cu lapte și fix două lingurițe de zahăr și hotărîrile importante au devenit re­zul­tatul unei analize a­mă­nun­țite a oportunităților și a­me­nin­tă­ri­lor. Gîn­dim ca niște contabili, de ce­le mai mul­te ori în virtutea inerției și, de­si­gur, purtăm cu toții ochelari. Am de­ve­nit niște mecanisme cu cîte patru ochi și, dacă ar veni cineva să ne conjure a lua o decizie sub presi­u­nea in­stin­ctului, ne-am scurtcircuita i­ne­vi­ta­bil fără algoritme ieftine și ca­me­re­le capitonate pentru gîndit. Pen­tru că în clipa în care ne dăm jos o­che­la­rii se vede limpede ca lumina zi­lei că sîntem niște ciclopi.

Alexandra PANAETE