Cum ard amintirile

Cîteodată plîngea și nu spunea ni­­mănui, eu eram singurul căruia i se con­­fesa. Nu avea încredere în ni­meni cum avea în mine. Iar mie îmi plă­cea. Devenise o necesitate să aflu ce gîn­duri îi mai străbat mintea și ce pla­­nuri își face. Altfel, m-aș fi simțit neglijat, pre­cum cărțile alea prăfuite din bi­bli­­oteca ei de care nu s-a atins ni­cio­­dată.

Cînd venea de la școa­­­lă, să­ruta repede obrajii mamei, a­­­runca ghiozdanul pe scaun și se nă­pus­tea pe mine. Începea să îmi aș­tear­nă cu­vin­te fantastice cu repeziciu­nea vîn­tu­lui și arareori am auzit de la ea vreo vorbă tristă.

Pînă într-o zi, cînd ghiozdanul a ză­cut pe scaun în­trea­ga dimineață, iar la amiază, cînd a ajuns acasă, nu a mai pupat obrajii mamei. A intrat în ca­meră tîrîndu-și pașii, nu mai vă­zu­sem niciodată expresia aceea pe chi­pul ei. Încet, și-a făcut curaj și mi-a spus: „(…) astăzi sînt tristă. Am plîns toată ziua după ea. Nu îți pot spune mai multe. Promit să mă re­van­șez mîi­ne”. Dar „mîine” nu a mai venit ni­cio­­dată. Aș fi dat orice să a­flu ce s-a întîmplat în acea zi cu ea. Fo­ile au început a mi se îngălbeni, hainele de piele au început a se decolora. Mă du­reau și rîndurile pe ca­re le-a scris ea, iar cerneala îi plîn­gea lipsa.

Iar eu am început a mă simți pre­cum cărțile a­celea prăfuite. Nu pu­team trăi fără cu­vintele ei, fără ca ea să nu îmi în­sem­ne măcar un rînd pe zi. Cînd a in­trat ultima oară în dormi­torul nostru, și-a făcut bagajul, m-a strîns tare la piept și apoi a în­ce­­put să îmi fie cald. Mă dureau pa­gi­nile, strigau cuvinte­le unui copil ne­înțeles decît de mine. „Dragă jurnalule, astăzi sînt tristă”, așa m-am stins arzînd în sobă.

Cristina BABII