Cum ard amintirile
Pastila de după 25 ianuarie 2011 Niciun comentariu la Cum ard amintirile 0Cîteodată plîngea și nu spunea nimănui, eu eram singurul căruia i se confesa. Nu avea încredere în nimeni cum avea în mine. Iar mie îmi plăcea. Devenise o necesitate să aflu ce gînduri îi mai străbat mintea și ce planuri își face. Altfel, m-aș fi simțit neglijat, precum cărțile alea prăfuite din biblioteca ei de care nu s-a atins niciodată.
Cînd venea de la școală, săruta repede obrajii mamei, arunca ghiozdanul pe scaun și se năpustea pe mine. Începea să îmi aștearnă cuvinte fantastice cu repeziciunea vîntului și arareori am auzit de la ea vreo vorbă tristă.
Pînă într-o zi, cînd ghiozdanul a zăcut pe scaun întreaga dimineață, iar la amiază, cînd a ajuns acasă, nu a mai pupat obrajii mamei. A intrat în cameră tîrîndu-și pașii, nu mai văzusem niciodată expresia aceea pe chipul ei. Încet, și-a făcut curaj și mi-a spus: „(…) astăzi sînt tristă. Am plîns toată ziua după ea. Nu îți pot spune mai multe. Promit să mă revanșez mîine”. Dar „mîine” nu a mai venit niciodată. Aș fi dat orice să aflu ce s-a întîmplat în acea zi cu ea. Foile au început a mi se îngălbeni, hainele de piele au început a se decolora. Mă dureau și rîndurile pe care le-a scris ea, iar cerneala îi plîngea lipsa.
Iar eu am început a mă simți precum cărțile acelea prăfuite. Nu puteam trăi fără cuvintele ei, fără ca ea să nu îmi însemne măcar un rînd pe zi. Cînd a intrat ultima oară în dormitorul nostru, și-a făcut bagajul, m-a strîns tare la piept și apoi a început să îmi fie cald. Mă dureau paginile, strigau cuvintele unui copil neînțeles decît de mine. „Dragă jurnalule, astăzi sînt tristă”, așa m-am stins arzînd în sobă.
Cristina BABII
Adaugă un comentariu