Omul celor o mie de măști

Povești fără timbru Niciun comentariu la Omul celor o mie de măști 19

În ultima zi a fiecărui an, în co­mu­na Ru­gi­noa­sa tinerii își acoperă chipurile cu măști grele, confec­țio­nate din piei de oaie, burete de sal­tea și căști de miner și se bat cu ciomegele. Un obicei dur, atît de brutal încît posturile TV românești acor­dă o atenție sporită eve­ni­mentului, iar localnicilor nu le mai pa­să de unde vine obiceiul, ci îi bu­cu­ră pentru că „aduce televiziunea de la Bu­cu­rești” în localitatea lor. O tradiție care ține cît pentru o viață de om, o via­ță ca a lui nea Titi, ca­re a participat pentru trei decenii la bătaie și a cusut peste 400 de măști pînă acum, la vîr­sta de 56 de ani.

O cameră de cîțiva metri pă­trați dintr-o casă bătrînească cu o podea de lemn veche și roasă de stratul lucios, fără nimic altceva pe pereții goi care să atîrne cu rol de­co­rativ în încăpere. Un singur sca­un stă într-un colț, folosit pe final de an. Acesta este locul unde nea Titi a început cu cîteva de­ce­nii în urmă să coase măști și să participe la bătaia din comuna Ru­gi­noasa. În acea cameră stătea zile în­tregi, fără să iasă afară, și nopți la rînd, de la începutul lui decembrie pînă în preajma Crăciunului, co­sînd mășt­ile cu care aveau să se bată, în ultima zi din an, el și ca­ma­­razii săi.

În odaia alăturată locuiește nea Titi, „aicea stau eu acuma, îmi duc bătrînețile”, îmi spune cătrănit bărbatul, în timp ce deschide ușa ca să intrăm și să ne așezăm la vor­bă. E o cameră mai mică decît „a­te­­lierul” de lucru și cu mobilă sim­plă, așezată pe diagonală: patul și te­levizorul, soba și masa. Pe pe­re­tele din dreptul patului este prins un covor din lînă, iar pe jos sînt a­șe­zate unul lîngă altul țoale din cor­dele colorate.

De rîsul fetelor

Nea Titi a început să facă măști mult mai tîrziu după prima bă­taie, de la 16 ani. Cînd „și-a pus masca-n cap”, obiceiul acesta era diferit. Tinerii care ieșeau la bătaie aveau un bici cu care se șfichiuiau și măști improvizate din căciuli ru­sești, pentru că puteai rămîne cu ni­ș­te urme usturătoare pe față, iar „fetele rîdeau dacă te vedeau așa.” Apoi, după ce biciurile se încîl­ceau între ele, se luau la trîntă pînă ce o tabără obosea și începeau să se retragă.

Îndemînarea cusutului de măști și-a însușit-o odată cu începerea fo­losirii ciomagului la bătaie, de prin anii ’82-’83 atunci cînd, într-un sat, mascații și oamenii pre­zenți au împins mașina miliției în­tr-o rîpă. O grupare avea în mînă rădăcini de copac, iar forțele de or­dine de atunci nu le-au permis să îndeplinească obiceiul astfel. „Ce putea să iasă acolo… mai bine că nu ne-o lăsat, că ne omoram, nu a­­veam măștile de acum. Dar și noi eram nervoși că nu puteam să ne batem” și astfel au ripostat. Iar din anul următor bîta a fost folosită în toate satele la această tradiție.

Stă singur de cîțiva ani în a­ceastă cămăruță, de cînd a fost pă­răsit de soție, iar fiica lor a plecat la casa ei. Pare firav, însă cei care se bat acum își aduc aminte de el, din poveste în poveste despre fap­tele lui din tinerețe. Are 56 de ani și mai bine de trei decenii a fost „pe prima linie”, așa cum se spune des­pre cei care nu se tem să se a­vîn­te printre ceilalți în confrun­ta­re. Aparent, statura medie și corpul destul de plăpînd nu l-au îm­pie­dicat să ducă obiceiul din Ru­gi­noasa timp de 30 de ani „numai pe deal, că eu sînt delean”. Spune că s-ar mai fi mascat, dar „te rîd oamenii din sat. Eu aveam și fata care mă ruga să nu mă mai bat. Nu m-am mai făcut că o rîdeau cop­chiii la școală”. Însă, din pasiune pentru tradiție a continuat să facă măști și să îi însoțească pe mascați în ziua cu pricina. Adaugă cu mîh­nire că nu mai este cum era odată și că această datină se pierde: „unde te întîlneai, te băteai și după aceea mergeam toate satele cîș­ti­gă­toare în centrul comunei și ne fe­licitam. Acuma cred că trebuie să îi țină ca să nu se bată sat cu sat”, amintindu-și că în primul an ca mascat i se strînsese pielea pe spate ca la găină, de frica ce o avea. Dar a băut „două rachiuri sec” înainte să se mascheze și nici nu își mai aduce aminte cînd s-a terminat totul.

E supărat pe cei care cu o seară înainte de ciomăgeală pierd noap­tea într-o veselie continuă. „Îna­in­te veneau de cu seară la mine și lu­au toate măștile acasă la cineva ca­re se bătea și el, acuma stau și pe­trec, se îmbată și se bat din pros­tie, nu o mai fac ca să păstreze obiceiul”.

Facerea obrăzarelor

În fiecare iarnă, nea Titi coase pe puțin cinci-șase măști grele din piele de oaie, însă de la an la an vin tot mai puțini să-i dea de lucru. O fi pentru că măștile sînt folosite mai mulți ani la rînd sau că tine­rii se adună în grupuri și își cos măș­tile singuri. „Prin ’90 am cusut toa­­te măștile pentru deleni, peste 30. Am lucrat o săptămînă, încontinuu”, își aduce aminte omul. Stă­tea pe scaunul din atelier și cosea. Făcea pauze atunci cînd amorțea sau cînd se enerva pentru că i se rupea buretele sau cădea părul de pe tăbăcitură prea veche. Fuma o țigară și bea un pahar de vin sau de rachiu și o lua de la capăt cu determinare.

Bătăușii își aduceau materia­le­le pentru mască: pielea de oaie, bu­retele gros de vreo cinci-șase cen­ti­metri, cel mai adesea luat de la o saltea veche de pat, o cască sau două de miner și o căciulă cu urechi. „Numa’ ața de de cusut e a mea, restul, pînă și parul cu care se bat se ocupă să le aibă înainte să vină la mine”, exclamă meșterul.

Primul lucru pe care îl face es­te să trîntească casca, cu forță, de beton. Dacă aceasta rezistă în­seamnă că e bună. Dacă nu, trebuie să-și caute altă cască. Apoi, prinde căciula de interiorul căștii de fier, iar între ele îndeasă bucăți mici de burete pînă cele două se fixează. Pes­te cască se pune un material aspru ca să nu alunece stratul de burete gros, apoi este căpătuită pie­lea de oaie și i se face proba ca să nu doară. „Asta-i tăt, și să fii atent să cadă bine pe umăr ca să nu sară cînd te bați. Nu-i nici un se­cret mare despre măști, da’ contea­ză dacă o faci cu poftă sau în rîs”.

Pentru că locuiește între două sa­te, nea Titi e mereu ocupat în preajma sărbătorilor. Vin la el atît delenii din satul Ruginoasa, cît și vălenii din Dumbrăvița, și este și favoritul lor, pentru că face măștile ușoare, „doar de 5-6 kile”. Așa a ajuns să creeze peste 400 de măști „în patruzeci de ani de activitate”. Acum, după atîtea obrăzare făcute în toți acești ani, termină una în trei-patru ore de muncă.

„Un pachet de țigări era de-a­juns și o carafă de băutură cît co­seam mas­ca, atît. Mă mul­țu­mesc să îi văd pe mascați cum păs­trează obice­iul, ce îmi trebuie mai mult?”. Asta pentru că îi amintește de ti­ne­rețe și de vremurile demult apu­se.

În fiecare an termină toate măș­tile pînă de Crăciun și în zilele de sărbătoare doarme cît pentru toate orele în care lucrează ne­în­ce­tat. Asta ca să poată fi odihnit la bătaie și să nu se sfîrșească rău pentru el, cum a pățit-o într-un an în care a fost nevoit să se tîrască pe sub un podeț ca să scape de cio­mă­geala promisă de văleni.

Oameni „stricați la burtă”

A scăpat atunci cu o fugă ru­și­noasă, dar sănătoasă și, pentru că l-am întrebat dacă a fost lovit vreodată, mă asigură că nu a avut răni grave și în toți acești ani nu își aduce aminte să fi avut decît doi sau trei dinți rupți. Sînt întîmplări pe care le-a trăit și pe care și le amintește de fiecare dată cînd vorbește despre obiceiul din Ru­gi­noasa. Cînd era pe vremea în­su­rătorii, de pildă, a promis că vine la bătaie, dar nu s-a mai prezentat pe motiv că „s-a stricat la burtă”, și de atunci așa se spune despre cei mai lași.

Cînd vorbim de motivație și de interesul flăcăilor de a se bate, nea Titi îmi spune că ține mai de­grabă de mîndria fiecăruia de a se considera mai bun decît celălalt. „Ce obicei și întîietate la fete cum spu­ne la PRO TV… cînd se întîlnesc de­lenii cu vălenii după bătaie își spun «ți-am dat-o? ți-am dat-o!» As­ta e ce contează pentru ei”.

***

Un obicei mîndru

De pe toate drumurile care te duc către Ru­gi­noasa aceasta se vede împînzită cu cele patru sate ale ei, pe dealurile acoperite de un strat alb de omăt. În mijloc se vede semeț castelul memorial al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Circulă doar zvonuri a­­­p­roa­pe uitate, cum că, de pe vremea cînd Cuza își avea reședința aici, s-ar fi reînviat un obicei vechi și păgîn, ce i-ar fi făcut plăcere a­ces­tuia. Spuneau cei din vremuri vechi că flăcăii, în ultima di­mi­nea­ță a anului ce se termina, se îmbrăcau în haine colo­rate și cu măști urîte pe cap își dove­deau puterile printr-o bătaie ce avea loc pe toloaca din fiecare sat. Și cei care îi alungau pe cei­lalți erau văzuți altfel în sat, iar fetele se uitau cu alți ochi la ei, lu­îndu-i la joc la horele de peste an.

Dacă întrebi pe oricare localnic, îți va spune o variantă dife­ri­tă una de cealaltă asupra bătăii ce îi însuflețește pe tineri. „Cîte bor­deie, atîte obicee” îmi spune o bă­trînă gîrbovită. Pe localnici îi in­teresează prea puțin de unde vine obiceiul, dar să nu­mească „bă­­taie” acest obicei, li se pare bru­tal. Pre­feră să o numească com­pe­ti­ție sau întrecere, es­te de pă­re­re vecinul femeii, moș Va­si­le.

În fiecare an vin din ce în ce mai mulți oameni să vadă cum mas­cații se lovesc cu ciomege pes­te măștile greoaie din lînă. Printre bătăuși și oameni se avîn­­tă cameramanii te­le­vi­zi­u­ni­lor în spe­ranța unui cadru mai ap­ro­piat, căci, se pare că publicul gus­tă această orînduială „barbară”, iar pe oamenii din Ru­gi­noa­sa îi bucură interesul „bu­cu­reș­tenilor” pentru că, zic ei, adu­ce faimă lo­ca­lității.

Georgel COSTIȚĂ

Autor:

Opinia Studențească

Revistă săptămînală de actualitate, reportaj și atitudine studențească, editată de studenți ai Departamentului de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top