Copila dunelor de nisip

Prima zi din octombrie, prima zi în Afganistan. La aeroport în loc de un zîmbet atașat mesajului de ,,bun ve­nit” a primit cîteva întrebări reci, „ce cauți aici?”, „ce vrei?” în pre­zen­­ța armelor a 20 de militari. Dar ea nu a vrut decît „să dărîm un mit, să văd o realitate.

Vezi la televizor acele trei ore în care oamenii se împușcă în ur­ma unui atentat, că sînt schimburi de fo­curi între armata afgană și forțele in­­surgente. Nu se văd oamenii care mun­cesc, dorințele lor.” Dimineața sau la prînz mînca într-o cameră se­pa­ra­tă, apoi „încercam să nu atrag a­ten­ți­a, purtam eșarfa pe cap și niciodată nu ieșeam singură. Riscam să fiu victima unei răpiri. Cel mai bine era să fii cu un bărbat.”

Ioana era singura femeie din com­­­panie și lucra împreună cu 15 băr­bați la proiectul „un laptop pentru un co­pil”, la traduceri de cărți, la re­a­li­za­rea de interfețe prietenoase pentru co­piii din școlile afgane și la schimba­rea poziției femeii în cultura lor.

Cînd a vrut să meargă în parc, nu a văzut plăcuțe colorate cu „nu căl­cați iarba sau nu rupeți florile”, ci „NO Weapons”: ,,m-am uitat într-un loc să văd dacă și-a pus cineva arma într-un cui, că mă gîndeam dacă nu a­vem voie cu arme, înseamnă că le la­să la intrare”, îmi spune Ioana cu se­­ninătate.

S-a hrănit timp de șase luni cu in­formații de pe BBC Asia și ata­cu­ri­le teoriste deveneau subiecte de glume. TAB-urile, tancurile și persoa­­ne­le din spatele uniformelor militare n-au ținut-o nici o clipă pe loc. A a­juns să ia masa cu generalul NATO, Stanley McChrystal, a văzut came­ra de comandă a NATO din Kabul, iar mai tîrziu a cunoscut încă o dată i­­neditul: „pentru mine Crăciunul es­te cea mai frumoasă sărbătoare pe ca­­re poți să o ai vreodată, însă la ei nu se sărbătorește așa ceva. Vedeam pe Facebook colinde, urări, iar eu nu a­veam ce face. Și am primit un mail, ca­­re a fost salvarea mea: Ioana, cum ar fi să petreci 1 decembrie cu ro­mâ­nii?” Așa a ajuns vorbească cei care e­rau ci­vili ai serviciilor speciale din Af­ga­nistan. Sărbătorile au mirosit a săr­­măluțe, vin fiert, brad și pentru cî­teva clipe, în baza militară româ­nă, ce­­rul nu mai părea a fi luminat de bom­­be, ci doar de instalațiile de Cră­ciun.

Dansuri pe acoperiș

Din experiența AIESEC în Af­ga­nistan, Ioana a învățat să pri­veas­că bărbații de pe margine, să-i în­țe­lea­gă și să împrumute din masculi­ni­ta­tea lumii lor. Juca fotbal, se uita la me­­ciuri, ținea pariurile, stătea îm­pre­ună cu ei pe acoperiș cînd dansau. „A­colo a fost o luptă interioară să în­cerc să mă adaptez, se zice că nu te duci într-o țară să încerci să îi schimbi pe ei, ci să te adaptezi tu la cultura lor. Trebuia să mă ghidez după alte reguli, nu le puteam spune că dacă vrei să cîștigi încrederea unui om tre­buie să îl privești în ochi, asta nu mai mer­gea, era interzis”. Pentru ea, de­fi­niția Afganistanului este „o țară în plin război militar, însă frumu­se­țile și oamenii de acolo pot dărîma ori­ce bariere”

Diana IABRAȘU