Copila dunelor de nisip
1001 de chipuri 7 martie 2011 , de Opinia Studențească Niciun comentariu la Copila dunelor de nisip 16Prima zi din octombrie, prima zi în Afganistan. La aeroport în loc de un zîmbet atașat mesajului de ,,bun venit” a primit cîteva întrebări reci, „ce cauți aici?”, „ce vrei?” în prezența armelor a 20 de militari. Dar ea nu a vrut decît „să dărîm un mit, să văd o realitate.
Vezi la televizor acele trei ore în care oamenii se împușcă în urma unui atentat, că sînt schimburi de focuri între armata afgană și forțele insurgente. Nu se văd oamenii care muncesc, dorințele lor.” Dimineața sau la prînz mînca într-o cameră separată, apoi „încercam să nu atrag atenția, purtam eșarfa pe cap și niciodată nu ieșeam singură. Riscam să fiu victima unei răpiri. Cel mai bine era să fii cu un bărbat.”
Ioana era singura femeie din companie și lucra împreună cu 15 bărbați la proiectul „un laptop pentru un copil”, la traduceri de cărți, la realizarea de interfețe prietenoase pentru copiii din școlile afgane și la schimbarea poziției femeii în cultura lor.
Cînd a vrut să meargă în parc, nu a văzut plăcuțe colorate cu „nu călcați iarba sau nu rupeți florile”, ci „NO Weapons”: ,,m-am uitat într-un loc să văd dacă și-a pus cineva arma într-un cui, că mă gîndeam dacă nu avem voie cu arme, înseamnă că le lasă la intrare”, îmi spune Ioana cu seninătate.
S-a hrănit timp de șase luni cu informații de pe BBC Asia și atacurile teoriste deveneau subiecte de glume. TAB-urile, tancurile și persoanele din spatele uniformelor militare n-au ținut-o nici o clipă pe loc. A ajuns să ia masa cu generalul NATO, Stanley McChrystal, a văzut camera de comandă a NATO din Kabul, iar mai tîrziu a cunoscut încă o dată ineditul: „pentru mine Crăciunul este cea mai frumoasă sărbătoare pe care poți să o ai vreodată, însă la ei nu se sărbătorește așa ceva. Vedeam pe Facebook colinde, urări, iar eu nu aveam ce face. Și am primit un mail, care a fost salvarea mea: Ioana, cum ar fi să petreci 1 decembrie cu românii?” Așa a ajuns vorbească cei care erau civili ai serviciilor speciale din Afganistan. Sărbătorile au mirosit a sărmăluțe, vin fiert, brad și pentru cîteva clipe, în baza militară română, cerul nu mai părea a fi luminat de bombe, ci doar de instalațiile de Crăciun.
Dansuri pe acoperiș
Din experiența AIESEC în Afganistan, Ioana a învățat să privească bărbații de pe margine, să-i înțeleagă și să împrumute din masculinitatea lumii lor. Juca fotbal, se uita la meciuri, ținea pariurile, stătea împreună cu ei pe acoperiș cînd dansau. „Acolo a fost o luptă interioară să încerc să mă adaptez, se zice că nu te duci într-o țară să încerci să îi schimbi pe ei, ci să te adaptezi tu la cultura lor. Trebuia să mă ghidez după alte reguli, nu le puteam spune că dacă vrei să cîștigi încrederea unui om trebuie să îl privești în ochi, asta nu mai mergea, era interzis”. Pentru ea, definiția Afganistanului este „o țară în plin război militar, însă frumusețile și oamenii de acolo pot dărîma orice bariere”
Diana IABRAȘU
Autor:
Revistă săptămînală de actualitate, reportaj și atitudine studențească, editată de studenți ai Departamentului de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”.
Adaugă un comentariu