Dana Balan: Dincolo de scriitură, trebuie să fie o conștiință a meseriei pe care o practici

Opinia VECHE: Care crezi că a fost cel mai important factor care cre­zi că ți-a adus premiul de la Galele Clu­bului Român de Presă în 2008 ?

Dana Bălan-BÂLU: Cred că au apre­ciat scriitura și felul de a aborda su­biec­tele respective, într-o manieră destul de personală, iar asta poate fi considerat des­tul de atipic pentru reportaj. În si­tua­ții excepționale îți poți permite și asemenea abordări.

O.V.: Am înțeles că și la „Opinia” aveai un stil considerat relativ atipic.

D.B.-B.: Nu, nu era nicidecum ati­pic. Era doar o etapă de început prin care trebuie să trecem în perioada de forma­re. Etapa adjectivului, cum o numesc eu, o etapă în care ai tendința de a hiperboliza totul din jur, de a vedea monstruos lu­cru­rile, de a exagera.

O.V.: Acum unde își găsește adjectivul locul în scriitura ta?

D.B.-B.: Bineînțeles, adjectivul este strîns legat de substantiv, nu-l poți omorî cu totul. În schimb, etapa respecti­vă era de început, urmată de o evoluție firească în care îți dai seama că și stilul personal este important, dar poate că mai importantă este meseria în sine. Tre­buie să-i respecți rigorile ca să nu ajungă să fie o formă fără fond. Dincolo de scriitura frumoasă care te face recog­nos­cibil trebuie să fie și o conștiință a meseriei pe care o practici.

E vorba de o decență pe care la în­ce­put nu o ai și cred că e firesc să treci prin etapa asta egoistă în care opinia e mai im­portantă decît informația. Publicul con­tează, dar nu poți să te schimonosești nici de dragul lui. Trebuie să rămîi cinstit și față de tine însuți, pentru că dacă nu, nu simți faptele așa cum sînt și nu ai con­știința necesară, totul ajunge să fie numai un act de scriitură și atît

A fi redactor-șef este o convenție

O.V.: Ce fel de redactor șef ai fost la „Opinia”?

D.B.-B.: Nu știu, acum privesc altfel lucrurile. Nu m-am văzut niciodată un re­dactor-șef în sensul în care e perceput cuvîntul ăsta într-o redacție ade­vă­rată. Și „Opinia” este o redacție ade­vărată, dar es­te o redacție de școală de presă. Și atunci redactorul-șef e cel mai mare și cu mai multă experiență care poate să țină lucrurile cît de cît sub control. A fi re­dactor-șef este o convenție, o regulă a re­dacției, trebuie să existe niște ierarhii. Acum, pentru mine ideea de redactor-șef înseamnă foarte foarte puțin.

O.V.: În momentul de față ce ai pu­tea spune că ai învățat, dar nu de la Opinia ?

D.B.-B.: Păi, înveți meseria pe bune, cu vîrf și îndesat, pe teren. La fel cum ai exersat-o la școala asta de presă, după ce ai terminat facultatea și te des­parți de redacția de aici, intri în re­dac­țiile ade­vă­rate, care au în principiu aceleași reguli, aceleași ierarhii. Dar trebuie să accepți foarte repede schimbarea de statut de la absolvent la jurnalist.

O.V.: Cum a fost trecerea de la presă scrisă la televiziune?

D.B.-B.: Dacă ar fi să analizez acum, nu poate fi simplu. În cazul presei scrise ești mult mai independent în sensul că nu depinzi de o echipă prea mare, poate doar de fotograf și șofer. Pe de altă parte, în presa de televiziune depinzi foarte mult de condițiile tehnice dincolo de fle­rul tău jurnalistic, de su­net, de lumini. Ve­nind din lumea cu­vîn­tului scris, terbuie să înveți să-l lași un pic în plan secund și să gîndești în ima­gini. Jur­na­lis­mul rămîne același în orice media. Doar că televiziunea te obligă să ai mai mult în vedere canalul prin care trimiți me­sa­jul. Nu cred că un om de presă nu poate fa­ce și televiziune măcar la un nivel primar, pentru că sensibilitatea lui rămîne aceeași.

Alexandra PANAETE