Nebunia se trăiește la comun

La Baia Turcească, miercuri, la ora 19.00 s-a ju­cat după regulile dicta­te de regizorul Oc­ta­vi­an Ji­ghirgiu. Clădirea dă­ră­pă­­nată din spatele Mi­tro­­poliei a devenit lo­cu­in­­­ța i­legală a tinerilor ca­­re au evadat din vie­ți­le lor fră­­mîntate ca să se as­­cun­dă în spatele proprii­lor minciuni. O a­dap­ta­re după pie­sa „Azilul de noap­te” a lui Maxim Gor­ki a strîns peste 70 de oa­meni în sala rece și i-a înghesuit pe scările în­gus­te de lemn care tre­mu­rau sub greutatea tinerilor care stăteau chirciți.

Trag draperiile îmbibate de praf și pășesc orbecăind pe culoarele în­tu­necate. La capătul labirintului, tot în­tuneric. O doamnă ne strigă „Gri­jă ma­re la decor” tocmai cînd ri­dic o pi­jama bărbătească uzată. O sîr­mă, de care atîrnau hainele cu miros de „vechi”, stă aninată între public și locuitorii „Squatului”. Zeci de tineri stau cu picioarele strînse la piept „ca să încapă și cei care au ajuns mai tîr­ziu” pe banca improvizată. O doa­m­nă cu bucle mari aurii și capă de bla­nă pare o păpușă de porțelan uitată în podul casei dărăpănate. Își strînge gean­ta la piept de fiecare dată cînd vreun actor grăbit retează aerul cu miș­cări ample.

Moș Crăciun decapitat

Intru în squatul lor, o casă abandonată, ocupată de 12 tineri care stau împreună, fără permisiunea proprie­ta­rului. Un Moș Crăciun fără cap a­tîr­na de tavanul casei din cărămidă. Era sacul de box al bărbatului pe ca­re Carmen, cea care le poartă de gri­jă squa­terilor, l-a iubit. Timpul a des­prins cărămizile din pereții casei și fi­e­care bucată de fericire din oa­me­nii care o locuiesc. După moartea bo­­xe­rului, Carmencita a venit aici și de a­tunci le pune în fiecare zi o farfurie cu ciorbă pe masă celor din casă.

Trei bărbați cu paltoane negre și căști de motociclist se învîrt, lovind ca­­dențat cu bîtele în palme. Înjură ner­voși și îi ignoră pe cei care încă mai intră în sală, intersectîndu-se cu ei. În fața celor trei gardieni stau i­mo­bilizați pe scaune tineri în haine po­nosite și cînd protestează cîte o fată, o potolesc cu gesturi brutale. O melodie cu accente grave răsună în toată sala, iar tinerii sunt aruncați de pe scaune. Urmează un schimb de ro­luri, în care gardienii devin cei a­gre­sați de victimele lor. Un zgomot în­trerupe jocul de-a puterea al ve­ci­ni­lor de squat, iar Carmen îi do­je­neș­te. Încă de la început, o femeie cu pri­vire rătăcită stă în mijlocul casei, fără ca cineva să o vadă.

Locuitorii casei de cărămidă

Au fugit de acasă. Din cauza dro­gurilor, a familiei, a unor iubiri e­șuate sau pentru o iubire. Au fugit de viețile lor ca să înceapă o alta, îm­pre­ună cu alți fugari. Aici existența lor se scurge, în minciună, odată cu bă­utura din paharele mereu pline cu al­cool. Carmen îi trimite la treabă, așa că Andrei se întoarce la șlefuit chei pen­tru „borfași”. Surdo-muta, Gu­șe, și prietena ei, care se roagă me­reu lui Allah zbierînd ca să ajungă rugile pî­nă la el, leagă bo­lurile de metal cu ață și le coboară de la balcon, ca să fie umplute cu cior­bă. Baronul își tî­rî­ie piciorul și ultima umbră a aristo­cra­ției lui a fost căl­cată în picioare de Vepe, care îl face să meargă în pa­­tru labe și să latre pentru o sticlă de tă­rie. Actorașu’ rostește frînturi din Ham­­let și se joacă cu un craniu. Bo­bby stă pe un morman de haine vechi peste care mai calcă vreun un spectator în­tîrziat și împarte celor din „casa cu șo­bolani” cîte o boarfă. Ana, soția lui An­drei, tușește de luni de zile, dar ni­meni nu vede dincolo de chi­nu­rile Ia­dului său. Maria citește o carte de Co­elho și lipește plîngînd filele pe ca­re ceilalți i le smulg. Vepe repetă ob­sesiv că a ajuns un hoț pentru că a­tunci cînd era mic „copii mă strigau: Ho­țule! Fiu de pîrnăiaș!” și acesta a fost chipul pe care l-a luat răz­bu­na­rea lui. El fură „de la golani” și le îm­par­te celor din squat. Gangsterul Mike și soția lui, Vasea, fac legea în squat. Vin acolo doar să îi umilească pe locatari și să le ceară bani dacă vor să mai stea acolo.

Jocul de-a adevărul

Într-o zi, bătrînul Luca vine în lo­cuința în care „bașca” și minciuna erau singurele moduri în care știau să comunice. Luca l-a învățat pe fi­e­care dintre ei că nu există adevăr sau minciună și că „singurul adevăr e o­mul”. Actorașu’ voia să recite mo­no­logul lui Hamlet, dar a uitat. A ui­tat și ce simțea atunci cînd era pe sce­nă. Bătrînul îi spune că „e semn rău să uiți ce ți-a fost cel mai drag pe lu­me. Amintirile frumoase trebuie să-ți rămînă în suflet”. Băutura, dro­gu­ri­le, sărăcia și un frig care a prins ră­dă­cini adînci în oasele squaterilor îi a­dună în fiecare zi la aceeași masă să vor­bească despre vieți pe care ar fi vrut să le trăiască. Ana stă în leagăn și descrie cercuri cu pantoful pe po­dea. Femeia cu privirea rătăcită îi as­cul­tă povestea de iubire cu Andrei și o cheamă. Ea o prinde în brațe și tu­sea s-a oprit în squat. De atunci, cei din casă au învățat să-l audă pe Luca și au început un joc în care fiecare spu­nea adevărul. Actorașu’ și-a a­min­tit mo­no­logul din Shakespeare și s-a spîn­zurat de propriul adevăr.

La sfîrșitul piesei de teatru ex­pe­ri­mental, unul dintre actori a întrerupt aplauzele mîinilor înghețate ca să mai joace cele două scene care au ie­șit la montaj. Plec pe aceleași cu­loa­re întunecate, cu urme nu doar pe palton, de la teneșii vecinilor cu care am împărțit scara șubredă din lemn.

Ramona BALABAN