Vietnamul care n-a mai fost

Dintre hîrtiile cu turnătorii mă­run­te sau solicitări de natură materială, ajutoarele lui Nicolae Ceaușes­cu sortau, la mijlocul anilor ’60, o specie neobișnuită de cereri: erau ale tovarășilor care doreau să se ală­tu­re bravului popor vietnamez, în lup­ta cu agresorii americani. La o ju­mă­tate de secol distanță, rîndurile lor păstrează mirosul revoltei, alături de un inconfundabil iz de naivitate.

Pe 8 iulie 1966, Nicolae Sme­ri­acov, tînăr electromecanic angajat al Centrului de Radio București, că­să­torit, a pus mîna pe stilou și a aș­ter­nut cîteva rînduri clare, fără mari înflorituri: „Vă rog să binevoiți a aproba plecarea mea ca voluntar în Vietnam, să lupt alături de poporul vietnamez pentru libertate, pentru în­frîngerea agresorilor americani. Lup­tăm pentru pace!”. Semnătură, dată și cam atît. Au trecut aproape 45 de ani de cînd scrisoarea a ajuns la can­celaria lui Ceaușescu. Într-o cafenea din mijlocul Bucureștiului, Ni­co­lae Smeriacov – acum un pensio­nar simpatic în vîrstă de 72 de ani, fost lider sindical, pasionat de fil­mări, de fotografie și de fenomene paranormale – aruncă un ochi pe scri­soa­rea din tinerețe. „O să rîdeți”, zice bătrînul: nu, nu voia să moară cu ame­ricanii de gît. Chiar ținea cu ei.

„Aveam ocazia, prin intermediul locului de muncă, să văd mai mult decît alții ce se întîmplă afară. Nouă ne venea pe fluxuri televiziunea de la Belgrad și de la unguri. Erau cu cîteva trepte deasupra noastră și mă simțeam foarte ofuscat de treaba as­ta. Și mi-am zis: «Cum aș putea să fac să scap din țară?». Mă gîndeam: pe drum încolo sau înapoi, găsesc cum­va o soluție să fug”. N-a primit însă niciodată un răspuns oficial. Cu timpul, Smeriacov s-a liniștit: prin­dea rădăcini adînci în România cozilor și a tăcerii. „Eram legat în primul rînd de părinți care, înaintînd în vîrstă, a­veau nevoie de ajutor. Apăruseră co­piii. Apoi știam că e importantă vîr­sta”.

A rămas în România și nu i-a mai scris lui Ceaușescu. La cancelaria conducătorului a mai ajuns însă prin ’70, pentru a semnala o serie de de­fec­te ale autoturismului Dacia. „Nu eram un tip care să accept. Am făcut solicitări și am fost primit la vîrf. Eram nemulțumit de calitatea vulcaflexului. Și mi s-a zis: «Tovarășu´, dar vulcaflexul e făcut la Scor­ni­cești». «Dom’le, pe mine nu mă interesea­ză unde e făcut!». Poate că la unii țineau replicile astea”. Dacia era o ma­șină ca vai de mama ei, lucrurile trebuiau spuse.

A venit Revoluția, iar Nicolae Smeriacov a devenit revoluționar. S-a ocupat mai ales de partea teh­ni­că a transmisiunilor televizate, ceea ce nu e puțin lucru. Peste cîțiva ani, cînd grupul lui Ilie Ilașcu a fost arestat în Transnistria, sîngele de ba­sa­rabean al lui Smeriacov a început să dea iar în clocot: a propus să fie executat în locul condamnaților. A su­praviețuit și acestei ipotetice în­cer­cări. Acum trăiește în sectorul 4, se ferește să mănînce mezeluri și urăște traficul de pe marile bulevarde.

Vlad ODOBESCU