Vietnamul care n-a mai fost
Opinia de la centru 5 aprilie 2011 Niciun comentariu la Vietnamul care n-a mai fost 1Dintre hîrtiile cu turnătorii mărunte sau solicitări de natură materială, ajutoarele lui Nicolae Ceaușescu sortau, la mijlocul anilor ’60, o specie neobișnuită de cereri: erau ale tovarășilor care doreau să se alăture bravului popor vietnamez, în lupta cu agresorii americani. La o jumătate de secol distanță, rîndurile lor păstrează mirosul revoltei, alături de un inconfundabil iz de naivitate.
Pe 8 iulie 1966, Nicolae Smeriacov, tînăr electromecanic angajat al Centrului de Radio București, căsătorit, a pus mîna pe stilou și a așternut cîteva rînduri clare, fără mari înflorituri: „Vă rog să binevoiți a aproba plecarea mea ca voluntar în Vietnam, să lupt alături de poporul vietnamez pentru libertate, pentru înfrîngerea agresorilor americani. Luptăm pentru pace!”. Semnătură, dată și cam atît. Au trecut aproape 45 de ani de cînd scrisoarea a ajuns la cancelaria lui Ceaușescu. Într-o cafenea din mijlocul Bucureștiului, Nicolae Smeriacov – acum un pensionar simpatic în vîrstă de 72 de ani, fost lider sindical, pasionat de filmări, de fotografie și de fenomene paranormale – aruncă un ochi pe scrisoarea din tinerețe. „O să rîdeți”, zice bătrînul: nu, nu voia să moară cu americanii de gît. Chiar ținea cu ei.
„Aveam ocazia, prin intermediul locului de muncă, să văd mai mult decît alții ce se întîmplă afară. Nouă ne venea pe fluxuri televiziunea de la Belgrad și de la unguri. Erau cu cîteva trepte deasupra noastră și mă simțeam foarte ofuscat de treaba asta. Și mi-am zis: «Cum aș putea să fac să scap din țară?». Mă gîndeam: pe drum încolo sau înapoi, găsesc cumva o soluție să fug”. N-a primit însă niciodată un răspuns oficial. Cu timpul, Smeriacov s-a liniștit: prindea rădăcini adînci în România cozilor și a tăcerii. „Eram legat în primul rînd de părinți care, înaintînd în vîrstă, aveau nevoie de ajutor. Apăruseră copiii. Apoi știam că e importantă vîrsta”.
A rămas în România și nu i-a mai scris lui Ceaușescu. La cancelaria conducătorului a mai ajuns însă prin ’70, pentru a semnala o serie de defecte ale autoturismului Dacia. „Nu eram un tip care să accept. Am făcut solicitări și am fost primit la vîrf. Eram nemulțumit de calitatea vulcaflexului. Și mi s-a zis: «Tovarășu´, dar vulcaflexul e făcut la Scornicești». «Dom’le, pe mine nu mă interesează unde e făcut!». Poate că la unii țineau replicile astea”. Dacia era o mașină ca vai de mama ei, lucrurile trebuiau spuse.
A venit Revoluția, iar Nicolae Smeriacov a devenit revoluționar. S-a ocupat mai ales de partea tehnică a transmisiunilor televizate, ceea ce nu e puțin lucru. Peste cîțiva ani, cînd grupul lui Ilie Ilașcu a fost arestat în Transnistria, sîngele de basarabean al lui Smeriacov a început să dea iar în clocot: a propus să fie executat în locul condamnaților. A supraviețuit și acestei ipotetice încercări. Acum trăiește în sectorul 4, se ferește să mănînce mezeluri și urăște traficul de pe marile bulevarde.
Vlad ODOBESCU
Adaugă un comentariu