Pe urme de poveste – Transe la Glodenii Gîndului

În dimineața în care am pornit cu microbuzul spre Glo­de­nii Gîn­dului, s-a pornit potopul. O nin­soare viscolită grea, ca­re la doar o oră după ce ne-am pus în miș­care din Au­to­ga­ra Iași, de­per­sonalizase deja to­tul în jur. Era alb pe geam și cald înă­un­tru. Și ceva pa­nică prin­tre sa­co­șe­­le de rafie ale con­cetățenilor: la radio se anun­țau deja drumuri închise. Am ajuns la Glo­de­nii Gîn­du­lui, un sat aflat la 50 de kilome­tri de Iași, la timp: nu mai a­veam nici o șansă să mă întorc în­apoi prea curînd, tro­ienile aco­periseră tot drumul. După ce s-a împrăștiat bru­ma de călători și a plecat șofe­rul am rămas pe mar­ginea drumu­lui, încreme­ni­tă, într-un ta­blo­u alb, în care fă­ceam figura­ție ca singura formă de viață. Am stat așa, în suspensie, nu știu pentru cît timp. Nu-mi mai sim­țeam mîinile, era un crivăț duș­mănos care parcă vroia să mă alunge din sat, și pe drum nu trecea nimeni. Casele se în­chi­seseră, se adunaseră înspre in­terior, protectiv, ca o floare care-și închide corola, nici un zgo­mot, doar un șuierat ame­nin­țător. Cînd am ieșit din tran­să, m-am apucat gospodărește să-mi fac treaba pentru care ve­ni­sem acolo. Mai vedem noi du­pă aia cum ne-ntoarcem aca­să, unde dormim, și alte aspecte iri­tante ale situației.

Atunci mi-au răsărit în față doi frățiori. Se țineau de mînă, erau un băiețel și o fetiță, „dă-mi inelul tău“, mi-a spus su­rio­a­ra, eu l-am scos și i l-am dat, „pe mine mă cheamă Cristina, să-mi scrii!“, și apoi au trecut pe lîngă mine mai departe, pierzîndu-se pe drum. Spre sfîrșitul zilei, trecu­sem pe la vrăjitoarea și preotul satului și cîteva familii adu­na­te în jurul plitei, care m-au ome­nit cu ceva mămăligă și vin fiert.” N-aveți cum pleca, dom­ni­șoară, la noi drumurile stau în­chise cam toată iarna. Ați prins viscolul ăsta nenorocit, ce să vă fac”, mi-au spus oamenii. N-aveam unde să înnoptez: toți stă­teau în bordeie sărăcăcioase, cu de la trei copii în sus, adu­nați într-o singură cameră: cea cu soba.

M-am întors pe drum, fără vreo umbră de speranță. A­pro­a­pe se întunecase și eu stăteam fre­cîndu-mi mîinile în mijlocul dru­mului. Părea că localitatea e pă­răsită și că mai latră doar cîini la nimic. Era liniște, mirosea a fum, ca după un trib alungat, și nin­gea. Atunci s-a întîmplat o ac­țiune în peisaj: a apărut un cal în fața mea. Nu știu de unde, cum, dar era un cal, îl vedeam clar, se uita la mine cu ochii ăia mari și scotea aer cald pe nări.

Eram doar eu și un cal, față în față, privindu-ne, în Glo­de­nii Gîndului. Știu că parcă-mi în­călzea fața și că nu-mi era fri­că deloc.

Roxana LUPU