Pe urme de poveste – Transe la Glodenii Gîndului
Supliment 6 aprilie 2011 Niciun comentariu la Pe urme de poveste – Transe la Glodenii Gîndului 1În dimineața în care am pornit cu microbuzul spre Glodenii Gîndului, s-a pornit potopul. O ninsoare viscolită grea, care la doar o oră după ce ne-am pus în mișcare din Autogara Iași, depersonalizase deja totul în jur. Era alb pe geam și cald înăuntru. Și ceva panică printre sacoșele de rafie ale concetățenilor: la radio se anunțau deja drumuri închise. Am ajuns la Glodenii Gîndului, un sat aflat la 50 de kilometri de Iași, la timp: nu mai aveam nici o șansă să mă întorc înapoi prea curînd, troienile acoperiseră tot drumul. După ce s-a împrăștiat bruma de călători și a plecat șoferul am rămas pe marginea drumului, încremenită, într-un tablou alb, în care făceam figurație ca singura formă de viață. Am stat așa, în suspensie, nu știu pentru cît timp. Nu-mi mai simțeam mîinile, era un crivăț dușmănos care parcă vroia să mă alunge din sat, și pe drum nu trecea nimeni. Casele se închiseseră, se adunaseră înspre interior, protectiv, ca o floare care-și închide corola, nici un zgomot, doar un șuierat amenințător. Cînd am ieșit din transă, m-am apucat gospodărește să-mi fac treaba pentru care venisem acolo. Mai vedem noi după aia cum ne-ntoarcem acasă, unde dormim, și alte aspecte iritante ale situației.
Atunci mi-au răsărit în față doi frățiori. Se țineau de mînă, erau un băiețel și o fetiță, „dă-mi inelul tău“, mi-a spus surioara, eu l-am scos și i l-am dat, „pe mine mă cheamă Cristina, să-mi scrii!“, și apoi au trecut pe lîngă mine mai departe, pierzîndu-se pe drum. Spre sfîrșitul zilei, trecusem pe la vrăjitoarea și preotul satului și cîteva familii adunate în jurul plitei, care m-au omenit cu ceva mămăligă și vin fiert.” N-aveți cum pleca, domnișoară, la noi drumurile stau închise cam toată iarna. Ați prins viscolul ăsta nenorocit, ce să vă fac”, mi-au spus oamenii. N-aveam unde să înnoptez: toți stăteau în bordeie sărăcăcioase, cu de la trei copii în sus, adunați într-o singură cameră: cea cu soba.
M-am întors pe drum, fără vreo umbră de speranță. Aproape se întunecase și eu stăteam frecîndu-mi mîinile în mijlocul drumului. Părea că localitatea e părăsită și că mai latră doar cîini la nimic. Era liniște, mirosea a fum, ca după un trib alungat, și ningea. Atunci s-a întîmplat o acțiune în peisaj: a apărut un cal în fața mea. Nu știu de unde, cum, dar era un cal, îl vedeam clar, se uita la mine cu ochii ăia mari și scotea aer cald pe nări.
Eram doar eu și un cal, față în față, privindu-ne, în Glodenii Gîndului. Știu că parcă-mi încălzea fața și că nu-mi era frică deloc.
Roxana LUPU
Adaugă un comentariu