Pe urme de poveste – Vederi din orașul care era să moară
Supliment 6 aprilie 2011 Niciun comentariu la Pe urme de poveste – Vederi din orașul care era să moară 9Era primăvara lui 2005, dar nu o zi cu soare. În trenul care te purta dinspre Onești spre Iași nu urcase mai nimeni. Doar doi oneșteni tinerei care, cu chef de bîrfă, „dădeau din casă”, despre cum Corneliu Iacobov, acționarul majoritar de atunci de la rafinăria RAFO Onești, ar fi avut elicopter în fața vilei sau cum a oferit orașului un foc de artificii ca-n povești. Ascultîndu-i, prin minte rătăcea o comparație care azi poate părea deplasată, între frica oamenilor de a-și pierde locul de muncă, efectele ei și celulele unei pușcării. În rucsac, pe un carnețel și pe caseta din reportofon încăpuse cu cîteva ore în urmă, printre altele, un interviu cu un lider sindical al RAFO, om cu o față ce stârnea mila la fiecare răspuns. „Se închide rafinăria?”, „Ce vor face oamenii de aici?”, erau întrebări la care se chinuise să răspundă, aplecînd privirea mereu în niște foi cu orice or fi fost ele aranjate pe birou.
Corneliu Iacobov abia ce fusese arestat pentru evaziune fiscală. În drum spre arest, a ridicat cătușele către camerele TV și a spus: „Astea sunt cătușele lui Băsescu” (un refren extrem de cunoscut în anii ce au urmat). Prin Onești, pe la colțuri, în baruri, în gară, dacă erai atent, puteai auzi cum se vorbea mai mult în șoaptă de închiderea rafinăriei. Pe peron găseai oameni vorbind singuri, aiurea. Încet, aproape vizibil cu ochiul liber, se aprindea – dincolo de scandalul de corupție în sine – fitilul unei bombe sociale în Onești, unde locuitorii își legau existența de cea a rafinăriei.
Azi, într-o situație similară, îți poți imagina care de televiziune aliniate la poarta rafinăriei. În ziua în care am ajuns în fața RAFO, însă, bătea doar vântul. Intrai prin curte, te plimbai nestigherit pe culoare. Tabloul unui loc amorțit de un scandal. La poartă, un singur muncitor căuta un remediu la plictiseală cît aștepta autobuzul, jucînd asfaltul cu botul pantofului. Ziarele scriau „RAFO-JAFO”, era jignitor pentru el, nu avea niciun chef să dea interviuri. A mărturisit stingher că-i era teamă, deși urma să iasă la pensie. Că Iacobov le făcuse mult rău, dar poate că e mult mai bine să tacă.
A fost multă tăcerea în ziua aceea la RAFO. Multă tăcere și mult gri. La fel de gri era și la „Garaj”, unde Andrei Gheorghe (altul decît cel care era încă la radio) s-a speriat de vizită. La final, încerca să explice că poate e mai bine să nu mai scrie nimeni nimic. Și-ar fi dorit ca toți să-i uite acolo, cumva neatinși.
Azi poate că Andrei Gheorghe din Onești e ceva mai liniștit. RAFO încă mai există. A stat închis o vreme, a fost vîndut, repus în producție. Povestea orașului care a fost la un pas de dezastru se stinge încet sub investițiile unui oligarh rus, închis cîndva de Vladimir Putin. Și Corneliu Iacobov există. Încă mai este judecat. Nu se știe însă dacă mai are elicopter. Sau dacă a mai oferit vreun foc de artificii vreodată.
Andrei UDIȘTEANU
Adaugă un comentariu