Pe urme de poveste – Vederi din orașul care era să moară

Era primăvara lui 2005, dar nu o zi cu soare. În trenul care te purta dinspre Onești spre Iași nu urcase mai nimeni. Doar doi oneș­teni ti­ne­rei care, cu chef de bîrfă, „dădeau din casă”, despre cum Cor­neliu Iacobov, acțio­na­rul ma­joritar de a­tunci de la ra­fi­năria RAFO One­ș­ti, ar fi avut eli­copter în fața vilei sau cum a oferit ora­șu­lui un foc de artificii ca-n po­vești. Ascultîndu-i, prin minte rătăcea o comparație ca­re azi poate părea de­plasată, între frica oamenilor de a-și pierde lo­cul de muncă, efec­te­le ei și ce­lu­le­le u­nei pușcării. În rucsac, pe un car­nețel și pe caseta din re­por­tofon în­că­puse cu cî­te­va ore în urmă, printre altele, un interviu cu un lider sindical al RAFO, om cu o față ce stârnea mi­la la fie­care răspuns. „Se în­chi­de ra­fi­nă­ria?”, „Ce vor face oa­me­nii de  ai­ci?”, erau întrebări la care se chi­nuise să răspundă, aple­cînd pri­virea mereu în niște foi cu ori­ce or fi fost ele aranjate pe birou.

Corneliu Iacobov abia ce fu­sese arestat pentru evaziune fis­ca­­lă. În drum spre arest, a ridicat că­tu­șele către camerele TV și a spus: „Astea sunt cătușele lui Bă­ses­cu” (un refren extrem de cu­nos­­cut în anii ce au urmat). Prin Onești, pe la colțuri, în baruri, în gară, dacă erai atent, puteai auzi cum se vorbea mai mult în șoaptă de închiderea ra­fi­nă­riei. Pe peron găseai oameni vor­­bind singuri, aiu­rea. Încet, ap­roa­pe vizibil cu ochiul liber, se aprin­dea  – dincolo de scandalul de corupție în si­ne – fitilul unei bom­be sociale în Onești, unde locui­torii își legau existența de cea a ra­fi­năriei.

Azi, într-o situație similară, îți poți imagina care de televiziune ali­niate la poarta rafinăriei. În ziua în care am ajuns în fața RAFO, însă, bătea doar vântul. Intrai prin curte, te plimbai nestigherit pe culoare. Tabloul unui loc amorțit de un scan­dal. La poartă, un singur mun­ci­tor căuta un remediu la plictiseală cît aș­tep­ta autobuzul, jucînd asfaltul cu botul pantofului. Ziarele scri­­au „RAFO-JAFO”, era jignitor pen­tru el, nu avea niciun chef să dea interviuri. A mărturisit stin­gher că-i era teamă, deși urma să iasă la pensie. Că Iacobov le fă­cu­se mult rău, dar poate că e mult mai bine să tacă.

A fost multă tăcerea în ziua ace­ea la RAFO. Multă tăcere și mult gri. La fel de gri era și la „Ga­raj”, unde Andrei Gheorghe (altul decît cel care era încă la ra­dio) s-a spe­riat de vizită. La fi­nal, încerca să explice că poate e mai bine să nu mai scrie nimeni nimic. Și-ar fi dorit ca toți să-i uite acolo, cumva neatinși.

Azi poate că Andrei Gheor­ghe din Onești e ceva mai li­niș­tit. RAFO încă mai există. A stat în­chis o vreme, a fost vîndut, re­pus în producție. Povestea ora­șu­lui care a fost la un pas de dezastru se stinge încet sub in­ves­ti­țiile unui oligarh rus, închis cîn­d­va de Vladimir Pu­tin. Și Cor­ne­liu Iacobov există. Încă mai este judecat. Nu se știe însă dacă mai are elicopter. Sau da­că a mai o­fe­rit vreun foc de artificii vreodată.

Andrei UDIȘTEANU