Tratat de recompunere
Editorial 12 aprilie 2011 Niciun comentariu la Tratat de recompunere 2Sentimentele lui pentru noi s-au chircit în vorbe de ocară bine măiestrite. Fiindcă nu a putut accepta o Românie mediocră, domoală, resemnată și înțelegătoare, a prins-o de pe culmile disperării în silogisme ale amărăciunii. De acolo și de-atunci n-a mai scăpat din gura detractorilor înspre o devenire salvatoare. A rămas blocată, prinsă într-un destin potrivnic, ca și cum i s-ar fi încolăcit un șarpe în jurul oricărei posibilități de schimbare la față.
Pentru unii, ceea ce i-a scris și i-a prescris Cioran era o condamnare la moarte. Însă, să știți că apostolul morții iubea viața, i-a spus-o lui Constantin Noica, într-o epistolă. La fel cum își iubea și țara pe care o certa de la distanță ca pe-un fiu rătăcitor. „Sînt prea mult patriot ca să doresc fericirea țării mele”, își argumenta în scrierile sale Emil Cioran poziția cotroversată de călău moral. Astăzi, din dreptul neajunsului nostru de a ne fi născut, putem spune cu mîna pe inimă că, la centenarul său, România este exact așa cum spera eseistul s-o vadă: în delir și-n agonie, agitată, contradictorie, furioasă și amenințătoare. Cu alte cuvinte, fundamental nefericită, contorsionată, întoarsă împotriva ei înseși și a istoriei, deci demnă de iubit.
Dacă acceptăm că în ciuda nihilismului și fugii sale ne-a iubit de la distanță cu toată ura inerentă unei forme de dragoste care nu mai este naivă, despre sentimentele noastre ce-am putea depune mărturie? Că îl iubim. Că altfel n-ar fi fost de ziua lui Facebook-ul plin de linkuri înspre clipuri de pe YouTube și înspre Citatepedia, unde s-au strîns toate frămîntările lui aforistice. Că ne regăsim ca indivizi și ca națiune în vorbele dense ca un oțel, spuse de un francez cu suflet de român parcă întocmai anume tot pentru un suflet de român. Chiar dacă i-am dezlegat din cărți imprecis ideile și le-am diluat pe fundalul unei melodii dulci ca un șerbet și chiar dacă l-am citat uitînd de cratime și semne de punctuație. Că dacă nu l-am fi iubit, unul dintre noi n-ar fi licitat pe cont propriu pentru tratatele sale de descompunere, la concurență cu Televiziunea Română și Biblioteca Central Universitară. Da, și această încercare de recuperare, mercantilă și interesată este tot o formă de iubire – strîmbă, așa ca un popor care încearcă să se lepede de identitățile goale și false și să le recîștige, chiar și atunci cînd e prea tîrziu, pe cele alungate și autentice.
Fiindcă, pînă la urmă, și cu Herta Müller și cu Eugen Ionescu și cu Emil Cioran împărtășim același viciu al deznădejdii esențiale pur românesc. În virtutea lui prelingem și întindem pelteaua lamentației auto-referențiale peste veacuri, într-o înțelegere care ne mistuie pe dinăntru. Dar, vorba profetului, „n-a înțeles nimic din problema României acela pentru care ea nu este o obsesie dureroasă. Viziunea lucidă și amară a trecutului ei trebuie trăită pînă la ultimele consecințe”.
Laura PĂULEȚ
Adaugă un comentariu