Tratat de recompunere

Sentimentele lui pentru noi s-au chir­cit în vorbe de ocară bine măiestrite. Fi­in­d­că nu a putut accepta o Românie me­di­o­cră, domoală, resemnată și înțelegătoare, a prins-o de pe culmile disperării în silogis­me ale amărăciunii. De acolo și de-atunci n-a mai scăpat din gura detractorilor îns­pre o devenire salvatoare. A rămas bloca­tă, prinsă într-un destin potrivnic, ca și cum i s-ar fi încolăcit un șarpe în jurul ori­că­rei posibilități de schimbare la față.

Pentru unii, ceea ce i-a scris și i-a prescris Cioran era o condamnare la moarte. Însă, să știți că apostolul morții iubea viața, i-a spus-o lui Constantin Noica, în­tr-o e­pis­tolă. La fel cum își iubea și țara pe care o certa de la distanță ca pe-un fiu rătăcitor. „Sînt prea mult patriot ca să doresc fericirea țării mele”, își argumenta în scrierile sale Emil Cioran poziția cotroversată de călău moral. Astăzi, din dreptul neajunsului nostru de a ne fi născut, putem spune cu mîna pe inimă că, la centenarul său, Ro­mânia este exact așa cum spera eseistul s-o vadă: în delir și-n agonie, agitată, con­tra­­­dictorie, furioasă și amenințătoare. Cu alte cuvinte, fundamental nefericită, contor­sio­­nată, întoarsă împotriva ei înseși și a is­to­riei, deci demnă de iubit.

Dacă acceptăm că în ciuda nihilismului și fugii sale ne-a iubit de la distanță cu toată ura inerentă unei forme de dragoste care nu mai este naivă, despre sentimen­tele noastre ce-am putea depune mărturie? Că îl iubim. Că altfel n-ar fi fost de ziua lui Facebook-ul plin de linkuri înspre clipuri de pe YouTube și înspre Cita­t­e­pe­dia, unde s-au strîns toate frămîntările lui aforistice. Că ne regăsim ca indivizi și ca națiune în vorbele dense ca un oțel, spu­se de un francez cu suflet de român par­că întocmai anume tot pentru un suflet de ro­mân. Chiar dacă i-am dezlegat din cărți imprecis i­de­i­le și le-am diluat pe fundalul unei melodii dulci ca un șerbet și chiar dacă l-am citat uitînd de cratime și semne de punctuație. Că dacă nu l-am fi iubit, unul dintre noi n-ar fi licitat pe cont propriu pentru tratatele sale de descompunere, la concurență cu Te­le­viziunea Română și Bibli­o­­­teca Cen­tral Universitară. Da, și aceas­tă încercare de recuperare, mercantilă și interesată este tot o formă de iubire – strîm­bă, așa ca un popor care încearcă să se lepede de identitățile goale și false și să le re­cîș­tige, chiar și atunci cînd e prea tîr­ziu, pe cele a­lun­ga­te și au­ten­tice.

Fiindcă, pînă la urmă, și cu Herta Mü­ller și cu Eugen Ionescu și cu Emil Cio­ran împărtășim același viciu al dez­nă­dej­dii esențiale pur românesc. În virtutea lui pre­lingem și întindem pelteaua la­men­ta­ției auto-refe­ren­­­ția­­le peste veacuri, într-o în­țelegere ca­re ne mistuie pe dinăntru. Dar, vorba pro­fe­­tu­­lui, „n-a înțeles nimic din pro­b­lema Ro­mâniei acela pentru care ea nu es­te o ob­sesie dureroasă. Viziunea lu­cidă și a­ma­ră a trecutului ei trebuie trăită pî­nă la ul­ti­me­le consecințe”.

Laura PĂULEȚ