Un altfel de NATO

De ziua internațională a romilor, lo­cuitorii din clădirea „NATO”, Bu­huși nu au avut nici un motiv de săr­bă­toa­re. Realitatea lor nu se modifi­că în fun­cție de evenimentele vre­mii. Ei se a­flă aici de ani buni de zi­le, într-o clă­di­re care altădată a­par­ținea Co­le­gi­u­lui Tehnic „Ion Bor­cea” și care și-a căpătat porecla din ca­uza aspectului sinistru, demn de ur­mările unui bombardament al for­țe­lor NATO. Șobolanii și gîndacii sînt la ei a­ca­să, motiv pentru care pînă și polițiștii au renunțat să mai facă razii în zonă.

Cei mai mulți locuitori se mul­țu­mesc să te pri­vească pasiv și să își imagineze cît de bine le-ar fi fost în locul tău. În fa­ța blocului zace un tom­beron la ca­re, adesea, locatarii vin să recupe­re­ze lucruri boțite sau stricate pe ca­re tot ei le găsiseră ne­fo­lo­si­toare cu cîteva zile în urmă.

Tanti Georgeta spune că a avut cîndva un pui de pisică. Îl găsise pe stra­dă și i s-a făcut milă: „nu poți să lași, mamă, animalu’ să moară așa de frig”. După nici două luni de zile pi­si­ca a plecat. „Nici pentru mîți nu îi de stat în locul ăsta, mamă.”

Familia ei era odată numeroasă, e­rau unsprezece frați de toți acasă, în­să nouă dintre ei nu au apucat să împlinească nici vîrsta de cinci ani, fiind doborîți de boli. Cea mai mare dintre cei doi rămași a trăit să îl vadă pe fratele ei plecînd în Italia să mun­cească, dar care nici acolo nu a găsit o viață îndestulată. În odaia în care lo­cuiește acum nu are nici lumină, nici căldură sau apă curentă. „Casa ne-a luat-o statul, nu stăm aici de plă­cere”. Cînd o întreb de ce îi e fri­că, răspunde simplu: „De cîini.” Dar își amintește că nu are de ce să se tea­mă, aici nici cîinii nu au ce mînca.

Mirosul este insuportabil, iar vre­­mea ploioasă completează pei­sa­jul. Lo­cul este un mare coș de gunoi: pun­gi goale, resturi de mîncare, un ciot care cîndva fusese o greblă, un ma­ieu jegos pe un pervaz, i­gra­sie și mu­ce­gai în fiecare colțișor. „Mie bunica îmi zicea că țiganii a­de­vărați n-or să fie niciodară bogați. N-o cre­deam a­tunci”, își amintește tanti Georgeta.

Copiii aici nu merg la școală de­cît pentru corn și lapte. Tanti Georgeta își amintește cum băiatul ei îi aducea acasă cornul cînd încă mai frecventa școala. „Acuma muncește cu ziua, ce să facă?”

Cînd plecăm, se uită la aparatul fo­to al colegului meu și zîmbește lăsînd să se vadă spațiile goale dintre dinți: „nu mi-a mai făcut nimeni nici o poză”, mărturisește emoționată fe­me­ia trecută de cincizeci de ani.

Livia RUSU