Un altfel de NATO
1001 de chipuri 12 aprilie 2011 Niciun comentariu la Un altfel de NATO 0De ziua internațională a romilor, locuitorii din clădirea „NATO”, Buhuși nu au avut nici un motiv de sărbătoare. Realitatea lor nu se modifică în funcție de evenimentele vremii. Ei se află aici de ani buni de zile, într-o clădire care altădată aparținea Colegiului Tehnic „Ion Borcea” și care și-a căpătat porecla din cauza aspectului sinistru, demn de urmările unui bombardament al forțelor NATO. Șobolanii și gîndacii sînt la ei acasă, motiv pentru care pînă și polițiștii au renunțat să mai facă razii în zonă.
Cei mai mulți locuitori se mulțumesc să te privească pasiv și să își imagineze cît de bine le-ar fi fost în locul tău. În fața blocului zace un tomberon la care, adesea, locatarii vin să recupereze lucruri boțite sau stricate pe care tot ei le găsiseră nefolositoare cu cîteva zile în urmă.
Tanti Georgeta spune că a avut cîndva un pui de pisică. Îl găsise pe stradă și i s-a făcut milă: „nu poți să lași, mamă, animalu’ să moară așa de frig”. După nici două luni de zile pisica a plecat. „Nici pentru mîți nu îi de stat în locul ăsta, mamă.”
Familia ei era odată numeroasă, erau unsprezece frați de toți acasă, însă nouă dintre ei nu au apucat să împlinească nici vîrsta de cinci ani, fiind doborîți de boli. Cea mai mare dintre cei doi rămași a trăit să îl vadă pe fratele ei plecînd în Italia să muncească, dar care nici acolo nu a găsit o viață îndestulată. În odaia în care locuiește acum nu are nici lumină, nici căldură sau apă curentă. „Casa ne-a luat-o statul, nu stăm aici de plăcere”. Cînd o întreb de ce îi e frică, răspunde simplu: „De cîini.” Dar își amintește că nu are de ce să se teamă, aici nici cîinii nu au ce mînca.
Mirosul este insuportabil, iar vremea ploioasă completează peisajul. Locul este un mare coș de gunoi: pungi goale, resturi de mîncare, un ciot care cîndva fusese o greblă, un maieu jegos pe un pervaz, igrasie și mucegai în fiecare colțișor. „Mie bunica îmi zicea că țiganii adevărați n-or să fie niciodară bogați. N-o credeam atunci”, își amintește tanti Georgeta.
Copiii aici nu merg la școală decît pentru corn și lapte. Tanti Georgeta își amintește cum băiatul ei îi aducea acasă cornul cînd încă mai frecventa școala. „Acuma muncește cu ziua, ce să facă?”
Cînd plecăm, se uită la aparatul foto al colegului meu și zîmbește lăsînd să se vadă spațiile goale dintre dinți: „nu mi-a mai făcut nimeni nici o poză”, mărturisește emoționată femeia trecută de cincizeci de ani.
Livia RUSU
Adaugă un comentariu