Letea, înainte de audiențe
Cap în cap 2 iunie 2011 Niciun comentariu la Letea, înainte de audiențe 0Sătucul ăsta sărac, viețuit de vreo 400 de locuitori, a devenit la fel de cunoscut precum un oraș mare al României. Dacă vreunul din sătenii ăia amărîți de acolo s-ar nimeri pe undeva prin București, cu siguranță că va fi privit cu dușmănie de lacto-ovo-vegetarienii capitalei. Căci doară e unul dintre cei care și-au însușit frumoșii cai sălbăticiți ai Deltei dați la samsar pe o votcă.
Nu se știe exact cîți cai liberi cutreieră grindurile de acolo. Unii pomenesc chiar de cîteva mii. Se pare că începutul sălbăticirii lor e undeva prin anii ’80 cînd, un veterinar milos a preferat să-i elibereze în sălbăticie în momentul în care una dintre fermele din zonă a fost desființată. Mai departe, animalelor salvate astfel de abator li s-au adăugat rînd pe rînd altele abandonate de oamenii din zonă pentru că, se știe bine, întreținerea unui cal în gospodărie costă. Lapte nu dă, blană nu dă, ouă nu face. Caii eliberați s-au hrănit cum au știut ei mai bine.
Rezervația adăpostește în cele peste 3000 de hectare plante subtropicale și liane nemaiîntîlnite în Europa. Recunosc cu umilință, pînă să aflu de cazul cailor de acolo de la știri și de pe Facebook, habar n-aveam de minunățiile din zonă. Sînt deja ani de cînd o grămadă de autorități competente au discutat discuții și nimeni nu a făcut nimic. Nici pentru rezervație, nici pentru cai.
Au reușit să facă ceva doar pentru cele cîteva zeci de animale sortite abatorului o mînă de oameni, într-adevăr extrem de implicați. Dar nu despre asta vreau să vorbesc. În tot iureșul creat pe Facebook, Twitter și alte rețele asemenea mi-a fost imposibil să nu-i remarc pe băgătorii de seamă. Sînt cei care s-au grăbit să-i judece pe amărîții Letei care au găsit un mod de a cîștiga ceva bani. Că sînt abrutizați, că sînt bețivi, că sînt inculți. Foarte adevărat. Sărăcia aia lucie de acolo nu dă nici o șansă copiilor cu mucii la nas și cu burta goală din sat. Băgătorii de seamă habar n-au cum arată unele dintre cocioabele lipite cu bălegar ale locuitorilor. Nici sobele rudimentare care servesc drept aragaz și pat deopotrivă. Nici oalele străvechi, delabrate, cu smalțul sărit în care-și fac fierturile zilnice.
Nu știu că, de regulă, o ființă umană ocupată numai și numai de propria supraviețuire (în sensul primar al cuvîntului), cineva cu degetele ajunse cît cocenii de porumb din cauza muncilor abrutizante și fără dinți în gură nu are timp sau nu și-a sondat nici un pic sufletul ca să se poată înduioșa în fața unei perechi de ochi catifelați de mînz. Băgătorii de seamă vor pomeni de caii din Camargue. Pentru Camargue, guvernul francez a stabilit standarde de rasă încă de prin anii ’70. Ce Camargue, oameni buni? Snobeala pusă cu polonicul pe asemenea oameni nu-i lasă să vadă că în Delta aia cutreieră la fel de liber și porcii. Nimeni nu-i ține să-i hrănească acasă. Ducă-se în plauri și descurcă-se. De Crăciun se adună și se taie. Carnea lor miroase a pește. Numai că porcul nu-i așa nobil precum un cal, nu-i așa? Nici vițeii călduți și catifelați, nici mieii moi și gracili.
Pînă una alta, așa știm să ne rezolvăm problemele. Cu excese de fiecare parte și fără pic de rațiune. Chinuind animalele, uitînd de oameni și dînd mult din gură. Pentru caii din Deltă se vor găsi probabil soluții umane. Dar sărăcia oamenilor uitați acolo va străluci la fel de tare.
Selma IUSUF
Adaugă un comentariu