Letea, înainte de audiențe

Sătucul ăsta sărac, viețuit de vreo 400 de locuitori, a devenit la fel de cu­­noscut precum un oraș mare al Ro­mâ­­niei. Dacă vreunul din sătenii ăia amă­rîți de acolo s-ar nimeri pe undeva prin București, cu siguranță că va fi privit cu dușmănie de lacto-ovo-vegetarienii capitalei. Căci doară e unul dintre cei care și-au însușit fru­mo­șii cai sălbăticiți ai Deltei dați la samsar pe o votcă.

Nu se știe exact cîți cai liberi cu­tre­­ieră grindurile de acolo. Unii po­me­­nesc chiar de cîteva mii. Se pare că începutul sălbăticirii lor e undeva prin anii ’80 cînd, un veterinar milos a preferat să-i elibereze în sălbăticie în momentul în care una dintre fermele din zonă a fost desființată. Mai de­­parte, animalelor salvate astfel de abator li s-au adăugat rînd pe rînd al­te­le abandonate de oamenii din zonă pentru că, se știe bine, întreținerea unui cal în gospodărie costă. Lapte nu dă, blană nu dă, ouă nu face. Caii eli­berați s-au hrănit cum au știut ei mai bine.

Rezervația  adăpostește în cele pes­­te 3000 de hectare plante sub­tro­pi­­cale și liane nemaiîntîlnite în Eu­ro­pa. Re­cunosc cu umilință, pînă să  aflu de cazul cailor de acolo de la știri și de pe Facebook, habar n-aveam de mi­nu­nățiile din zonă. Sînt deja ani de cînd o grămadă de autorități compe­ten­­te au discutat discuții și nimeni nu a făcut nimic. Nici pentru rezervație, nici pentru cai.

Au reușit să facă ceva doar pentru cele cîteva zeci de animale sortite aba­torului o mînă de oameni, într-ade­­văr extrem de implicați. Dar nu des­pre asta vreau să vorbesc. În tot iu­re­șul creat pe Facebook, Twitter și alte rețele asemenea mi-a fost im­po­si­bil să nu-i remarc pe băgătorii de sea­mă. Sînt cei care s-au grăbit să-i judece pe amărîții Letei care au găsit un mod de a cîștiga ceva bani. Că sînt abrutizați, că sînt bețivi, că sînt in­cul­ți. Foarte adevărat. Sărăcia aia lucie de acolo nu dă nici o șansă copiilor cu mucii la nas și cu burta goală din sat. Băgătorii de seamă habar n-au cum arată unele dintre cocioabele lipite cu bălegar ale locuitorilor. Nici sobele ru­dimentare care servesc drept ara­gaz și pat deopotrivă. Nici oa­lele stră­vechi, delabrate, cu smal­țul sărit în care-și fac fierturile zilnice.

Nu știu că, de regulă, o ființă u­ma­nă ocupată numai și numai de propria supraviețuire (în sensul primar al cuvîntului), cineva cu degetele ajun­­se cît cocenii de porumb din cau­za muncilor abrutizante și fără dinți în gură nu are timp sau nu și-a sondat nici un pic sufletul ca să se poată în­du­ioșa în fața unei perechi de ochi ca­tifelați de mînz. Băgătorii de seamă vor pomeni de caii din Camargue. Pentru Camargue, guvernul francez a stabilit standarde de rasă încă de prin anii ’70. Ce Camargue, oameni buni? Sno­beala pusă cu polonicul pe ase­menea oameni nu-i lasă să vadă că în Delta aia cutreieră la fel de liber și porcii. Nimeni nu-i ține să-i hră­neas­că acasă. Ducă-se în plauri și descurcă-se. De Crăciun se adună și se taie. Carnea lor miroase a pește. Numai că porcul nu-i așa nobil precum un cal, nu-i așa? Nici vițeii căl­du­ți și catifelați, nici mieii moi și gracili.

Pînă una alta, așa știm să ne re­zol­văm problemele. Cu excese de fiecare parte și fără pic de rațiune. Chi­nuind animalele, uitînd de oa­me­ni și dînd mult din gură. Pentru caii din Deltă se vor găsi probabil soluții umane. Dar sărăcia oamenilor uitați acolo va străluci la fel de tare.

Selma IUSUF