Ivan

„Să-i ia dracu pe toți, și-au me­ri­­tat-o.” Așa a exclamat Ivan, prie­te­nul meu croat. Eram în Belgrad, la un curs. Drumul zilnic între hotel și sala de training trecea prin fața te­leviziunii publice sîrbe. O aripă a clă­dirii fusese bombardată de ame­ri­­cani.

Sîrbii au lăsat clădirea ca ata­re, în ruine și au construit un mic mo­nument pe care au înscris nu­me­le, vîrsta și ocupația celor șapte morți. Oa­meni sub 30 de ani: două ma­chieu­ze, un șofer, doi electricieni, un operator și un asistent de imagi­ne. Nu mi-am putut opri o frază reflexă de compasiune, de genul: „Săracii de ei, au murit degeaba, ce vină au avut oamenii ăștia?” Atunci a avut Ivan replica aceea violentă. M-a șocat.

Îl știam pe Ivan de ani buni. În grup erau ziariști din toate țările fostei Iugoslavii. Vorbeau între ei și se înțelegeau de minune fără trans­la­tor. Iritat că, în calitate de ro­mân care nu înțelegea o boabă din lim­ba lor, nu puteam participa la con­ver­sații, îi tachinam de zor și le tot zi­ceam că se înțeleg sur­prin­ză­tor de bine pentru niște cetățeni care vor­besc limbi atît de diferite. Toc­mai se semnase certificatul de de­ces al limbii sîrbo-croate și se in­ven­tase un adevărat grup lingvistic dis­tinct, nu­mit al „limbilor slavoni­ce de sud”. În cîte o seară, la un șpriț, bos­­niaci, sloveni, croați, macedoneni sau sîrbi își cîntau cîntecele de pa­­­har împreună, făceau schimb de ban­curi, povesteau de baschet, fotbal sau handbal. La doar cinci ani de la încheierea războiului, mă gîn­deam că spațiul ex-iugoslav va uita re­­­pede conflictul.

Ivan nu făcea excepție, era unul dintre cei mai veseli membri ai grupului. Îi știam povestea. Era din Vukovar, tatăl lui era director al uzinei de anvelope din oraș. În răz­­boi, cînd au venit sîrbii, pe taică-su l-au arestat printre primii. Mai­că-sa și-a luat cei doi băieți și au fu­git spre bunici, într-o zonă si­gu­ră. Au mituit un ucrainean care i-a ur­cat pe o barjă cu minereu, ascunși sub prelată. Așa au scăpat. Cînd a re­ve­nit din lagărul sîrbesc, tatăl lui Ivan avea 30 de kilograme. Erau no­rocoși. Toată familia scă­pa­se cu viață.

De cîte ori este arestat cîte un criminal de război în Serbia sau Croa­ția, aud comentatori care pre­tind că situația se va normaliza în ță­rile Balcanilor de vest. De fie­care dată, îmi aduc aminte de replica urîtă a lui Ivan în fața mo­nu­­men­tului unor sîrbi nevinovați. Mai e mult pînă să se vindece so­cie­­tățile alea.

Gabriel GIURGIU