Două Uniri într-un palat

O singură casă boierească din ți­nutul Iașului a cunoscut o istorie atît de glorioasă. Într-un singur loc demnitarii Moldovei, Bucovinei și ai Ar­dealului au ridicat țara pe picioare și au făcut-o cunoscută în Europa. Anii 1859 și 1918 au fost singurii în care actualul Muzeu al Unirii din Iași a prins viață. Cu ce a fost atunci s-au scris manuale despre trecutul ro­mâ­nesc, iar perioada de dinainte și după a rămas de poveste.

Zidită într-o curte cu grădină ma­re, locuința cantacuzinilor a fost ri­di­cată la rang domnesc odată cu in­vestirea în funcție a lui Alexandru Ioan Cuza și după ce autoritățile i-au repartizat casa de pe Ulița Mare. I-au zidit un corp nou, cu rolul de a adă­posti garnizoana care păzea zona și l-au dat spre fo­lo­si­re. Aceea a fost prima epocă în care clă­direa a cunoscut măreția familiilor domnitoare. În scurt timp, porțelanuri de Sevres și Urbino alături de cristale celebre ajun­geau din Franța sau Italia la comanda doamnei Elena Cuza și cu ele se înfrumuseța saloanele locuinței din Iași.

„Palatul Marilor Uniri”, cum mai este numit de către nostalgici, înflorea atunci cînd primea vizitele mari­lor demnitari din ținuturi îndepăr­ta­te, care aduceau vești îmbucurătoare pen­tru spațiul Moldovei. Iar cînd vreun Guvern cădea sau în zonă se iscau mișcări împotriva domnului Cuza că­păta urme de doliu de fiecare dată. Tocmai de aceea, în momentul în ca­re acesta pleca la București, doamna Ele­na se preocupa de situația lo­cu­i­to­rilor, primindu-i în audiență. După ce domnitorul celor două Principate a fost obli­gat să abdice, aici s-a ins­ta­­lat Cre­ditul Urban, care în 1916 a primit să-l găzduiască în apartamen­te­le sale pe regele Ferdinand I. Pe vremea aceea, deși în clădire func­țio­nau mai multe ins­tituții, acestea au fost nevoite să renunțe la pretențiile asupra spa­țiu­lui și să se retragă pentru a servi țării, aflate în­tr-o perioadă grea. În decembrie, cînd armatele ger­mano-austriece ocupau Bucureștiul, autoritățile, îm­preună cu Casa Re­ga­lă, s-au retras la Iași, cît mai sus de un posibil atac al ina­micilor. Cu aceas­­tă ocazie, clădirea es­te readusă la via­­ța domnească. Pri­mea și atunci, precum se făcea în pe­rioa­da lui Cuza, vizita miniștrilor, ofițerilor, sau consulii țărilor aliate, în­să de data asta era redusă doar la aceas­tă funcție. De fapt, cu același scop era fo­losit și Palatul Roznovanu, de vizavi de Mi­tropolie. Ambele locuri dirijau via­ța politică a României în re­fugiu.

După trei ani în care, între zi­du­ri­le clădirii, s-a ținut frîul războiului, în 1918, pe strada Lăpușneanu, se re­năștea idealul Unirii, după ce diplomații dezbăteau ore în șir alături de prim ministrul Brătianu condițiile tra­tatelor cu fiecare regiune a țării în par­te. Prima delegație care urmărea înfăptuirea alipirii tuturor teritoriilor românești a fost cea de la Chișinău, condusă de Ion Inculeț. Boierul ve­ni­­se să prezinte suveranului „Actul Unirii”, votat de Sfatul Țării cu o ma­joritate de 86 de voturi pentru, 3 contra și 36 de rețineri. Din stradă, oamenii adunați cu flori îl saluta en­tu­ziasmați, chiar dacă îndurase atîtea lipsuri în tot acest timp. Pe urmă au sosit tinerii transilvăneni și diploma­ții bucovineni, iar pe 16 noiembrie, cînd trupele care ocupaseră Bucu­reș­tiul se retrăseseră, în salonul mare al clădirii s-a ținut ultimul dejun regal. Deja după prînz, trenul special cu prim-ministru, alături de oaspeții săi veniți să pună bazele Unirii, se în­drep­tau către Muntenia.

În ziua următoare, istoria palatului domnesc se încheia. Dimineața ple­ca și suveranul pe care îl aștepta o mul­ți­me de oameni și o capitală părăsită timp de trei ani. Odată cu retragerea lor, atri­bu­țiile Iașului ca centru al ță­rii încetaseră, iar drapelul de pe Palatul lui Cuza a fost coborît. În urmă au ră­mas niște săli goale, care sunau a pus­tiu.