Sărbătoarea închinării steagului

Nu merităm să fim nostalgici. Au fost unii, care, gîrboviți de ani și aplecați de spate, urcau domol Copoul va­ra, își opreau mersul poticnit în fața ca­sei lui Brătianu, se prăbușeau în ge­nunchi și sărutau asflatul. Alții, pe timp de noapte, se strecurau în Aula din Sala Pașilor Pierduți, se așezau pe-un jilț și rămîneau pînă crăpa de zi­uă, cu ochii pironiți prin sală. Se ridicau încet, mergeau direct în amfiteatre și-și priveau în ochi studenții c-un su­flu dezarmant.

Dar ei nu mai sînt. S-au pierdut în căr­țile de istorie, în apartamente mici și-nghesuite, înghițiți de un sistem ca­re premiază doar băgarea în seamă. Pen­tru ei, Iașul mirosea altfel. Era un loc al schimbării, al speranței și, de ce nu, al renașterii. Poate nu a fost menit niciodată să devină capitală. Poate-a fost menit să existe pentru doi ani de zile, timp în care să le fie sutelor de mii de suflete pribege casă, sau re­fu­giu pentru o națiune destrămată. Doi ani în care Iașul a plîns cu sîngele a zeci de mii de suflete.

Dar pentru acei oameni nu s-a terminat atunci. Cînd regele pleca cu tot alaiului din gară, s-au așteptat ca ceva să se întîmple. Erau împliniți și, cum­va, trebuia să se sfîrșească. Însă Iașul a luat-o de la capăt, fără ei. Așa că s-au închis în cîteva zeci de luni de a­min­tiri și au trăit, în lumea lor, mai de­par­te. Iar cînd s-au stins, n-a mai rămas în ur­ma lor decît un zîmbet.

În lipsa lor, astăzi coborîm Co­po­ul buimaci. De Eminescu ne-amintim rîzînd, cu al său tei ținut artificial în viață, dar de Berthlot spunem, în cel mai bun caz, că-i un poet austriac. Tu­rul Muzeului Unirii de pe Lăpuș­nea­nu nu menționează decît două fra­ze despre Ferdinand, regele celei mai mari dintre uniri, iar directorul Pala­tu­lui Copiilor, unde-a avut sălașul Re­gi­na Maria, bulbucă ochii a mirare și ridică nepăsător din umeri.

Astăzi, 6 decembrie nu este o zi de sărbătoare și nici un moment de nos­talgie. Pe 6 decembrie ar trebui să ne deplîngem morții. Ei știau.