Portretul românului la bătrînețe
Editorial 30 ianuarie 2012 Niciun comentariu la Portretul românului la bătrînețe 1153 de ani nu sînt mulți pentru o națiune. Însă par a fi strîns în desaga lor un întreg arsenal de nenorociri, într-o cocoașă care-i face pe români să nu mai vrea să apară laolaltă într-o poză de grup. Nu că nu i-ar mai uni aceleași simțiri, ba dimpotrivă. Se face că pliul dintre sprîncene și fulgerul din privire își au aceleași rațiuni înscrise undeva într-un destin potrivit dinainte de venirea lor pe lume. Că ridurile de pe chipuri le-au fost brăzdate de plugul acelorași vicisitudini. Dar că drumurile și le-au înscris ca frații vitregi unii împotriva celorlalți, ca să li se încalece căile prin Spanii sau Italii, să li se șubrezească încheieturile și să li se adeverească numai gîndurile rele de caini și abeli. Astfel s-au împletit, ca șerpii, ura și neîncrederea, care au crescut monștri în reprezentările claselor politice, grupărilor sociale și instituționale.
De la 24 ianuarie 1859 încoace, tot ne-am căutat identitatea în direcții și contra-direcții. Idealului de atunci i-am crescut aripi și i-am pus coarne la răstimpuri. L-am împănat cu speranțe, ca mai pe urmă să îl livrăm grotescului, ca pe un avorton. Țării i-am adus la conducere regi străini și prea-luminați, dictatori ticăloși, democrați imbecili, negăsind de fapt pe nimeni potrivit pentru spiritul nostru de-a fi, sugrumat la intersecția dintre occidental și balcanic, dintre încrîncenare și eliberare, dintre luptă și renunțare, dintre pasiune și lehamite. Așa, prinși între a fi și a nu fi, ne-am cocoțat pe morile de vînt ale istoriei, să ne facem și noi loc în ordinea deșartă a lumii. Mai degrabă se poate spune că nu am reușit și, mai mult, că în această încercare ne-am și împrăștiat. Mulți dintre noi, renegați ai pămîntului la chemarea căruia am devenit surzi fiindcă am încetat a ne apleca urechea la spirirul limbii acestuia. Am plecat a ne căuta locul și identitatea pe alte meleaguri care ne-au primit, dar nu ne-au acceptat niciodată cu adevărat și în care, deși nu recunoaștem, nici nu ne-am regăsit. Și ale căror grai nu ne-a gîdilat justificarea de-a fi, ci doar ne-a alimentat frustrarea și dorul pentru care am uitat că numai limba română are un cuvînt anume care să-i condenseze dureros de frumos esența.
Cred că în inima noastră sîntem patrioți, dar ca în orice scenariu romantic și dramatic în care s-a dat foc la valize și s-au proliferat injurii, așteptăm să iertăm și să fim iertați, iar apoi seduși încă o dată. Cu toate acestea, ne e teamă să ne mai încredem că afectul nostru pozitiv mai merită investit într-o economie aflată în colaps, într-un sistem politic corupt, într-o cultură bîntuită de traficarea originalității și într-o formă de organizare socială ineficientă. Și atunci urîm și protestăm, fiindcă neputînd să vindecăm o rană, nu putem decît încerca s-o facem mortală. Demonstrîndu-ne, din nou, că nu știm să ne iubim decît strîmb și greșit, dar pînă la capăt, după o asemănare care nu-și mai are chip pe lume.
Laura PĂULEȚ
Adaugă un comentariu