Portretul românului la bătrînețe

153 de ani nu sînt mulți pentru o na­țiu­ne. Însă par a fi strîns în desaga lor un întreg arsenal de nenorociri, într-o cocoașă care-i fa­ce pe români să nu mai vrea să apară laolaltă într-o poză de grup. Nu că nu i-ar mai uni aceleași simțiri, ba dimpotrivă. Se face că pliul dintre sprîncene și fulgerul din pri­vire își au aceleași rațiuni înscrise undeva într-un destin potrivit dinainte de venirea lor pe lu­me. Că ridurile de pe chipuri le-au fost brăz­da­te de plugul acelorași vicisitudini. Dar că dru­murile și le-au înscris ca frații vi­tregi unii împotriva celorlalți, ca să li se în­calece că­ile prin Spanii sau Italii, să li se șu­­brez­eas­­că încheieturile și să li se adeve­reas­că numai gîndurile rele de caini și abeli. Ast­fel s-au împletit, ca șerpii, ura și neîn­cre­de­­rea, ca­re au crescut monștri în re­pre­zentă­rile cla­se­lor politice, grupărilor sociale și ins­ti­tu­țio­na­le.

De la 24 ianuarie 1859 încoace, tot ne-am că­utat identitatea în direcții și contra-di­rec­ții. Idealului de atunci i-am crescut aripi și i-am pus coarne la răstimpuri. L-am împănat cu spe­ranțe, ca mai pe urmă să îl livrăm grotescului, ca pe un avorton. Țării i-am adus la conducere regi străini și prea-luminați, dicta­tori ticăloși, democrați imbecili, ne­gă­sind de fapt pe nimeni potrivit pentru spiritul nostru de-a fi, sugrumat la intersecția din­tre occidental și balcanic, dintre în­crîn­ce­nare și eliberare, dintre luptă și renunțare, dintre pasiune și lehamite. Așa, prinși între a fi și a nu fi, ne-am cocoțat pe morile de vînt ale istoriei, să ne facem și noi loc în ordinea deșartă a lumii. Mai degrabă se poate spune că nu am reușit și, mai mult, că în această încercare ne-am și împrăștiat. Mulți dintre noi, renegați ai pămîntului la che­marea căruia am devenit surzi fiindcă am încetat a ne apleca urechea la spirirul limbii acestuia. Am plecat a ne căuta locul și identitatea pe alte meleaguri care ne-au pri­mit, dar nu ne-au acceptat niciodată cu a­de­vărat și în care, deși nu recunoaștem, nici nu ne-am regăsit. Și ale căror grai nu ne-a gîdilat jus­tificarea de-a fi, ci doar ne-a alimentat frus­trarea și dorul pentru care am ui­tat că nu­mai limba română are un cuvînt a­nu­me ca­re să-i condenseze dureros de frumos e­sen­ța.

Cred că în inima noastră sîntem patrioți, dar ca în orice scenariu romantic și dramatic în care s-a dat foc la valize și s-au prolife­rat injurii, așteptăm să iertăm și să fim ier­tați, iar apoi seduși încă o dată. Cu toate a­ces­tea, ne e teamă să ne mai încredem că a­fectul nos­tru pozitiv mai merită investit într-o e­co­no­mie aflată în colaps, într-un sistem po­litic co­rupt, într-o cultură bîntuită de tra­fi­carea o­riginalității și într-o formă de organizare so­cială ineficientă. Și atunci urîm și pro­­tes­tăm, fiindcă neputînd să vindecăm o rană, nu pu­tem decît încerca s-o facem mor­ta­­lă. De­mon­strîndu-ne, din nou, că nu știm să ne iu­bim decît strîmb și greșit, dar pînă la capăt, du­pă o asemănare care nu-și mai are chip pe lume.

Laura PĂULEȚ