Povestea plicurilor fără cusur

„Japonezii sînt oamenii aceia răbdători care se învîrt două ore în jurul unei cești cu apă caldă” – Va­le­riu Butulescu.

Deschide ușa barului și mă re­cu­noaște imediat. Nu pare să-l deranje­ze că am venit cu o prietenă, ba dim­po­trivă.

Se apropie zîmbind și se așa­ză la masă cu noi, ca și cînd ne-am fi cu­noscut de-o viață, nu înainte să ne întrebe, mustăcind: „Voi sînteți fe­te­le cu «marfa», nu?”. Își ia tacticos o ți­gară din pachet, în timp ce fredo­nea­ză Hurricane a lui Dylan, care se au­de în tot barul. Apucă din geantă o car­te suplă ca o broșurică, „The Book of Tea”, a lui Okakura Kakuzo, pentru a face loc să scoată cele patru cutii de ceai Greenfield, motivul întîlnirii noas­tre. Cartea pare nouă, iar el spu­ne că a văzut-o cu un an în urmă într-o librărie și nu a rezistat, „chiar dacă nu mă dau pe afară banii”. Ne spune că este un eseu despre cultura ceaiului în viața japonezilor, că poate dacă nu ar fi citit cartea asta nici nu s-ar fi gîn­dit să aducă ceai mai ieftin din Mol­do­va, românilor iubitori de esențele în plicuri mici și aromate.

Ne spune că e pasionat de ceai din copilărie, cînd tatăl îi aducea săp­tă­mî­nal alt sortiment. „Asta – zice atin­gînd cu venerație cutia de Crea­my Rooi­bos, ca un copil care rîvnise mult timp o jucărie – îmi place cel mai mult dintre toate și este cel mai bun din ca­tegoria «herbal tea»”. Aflăm că pre­fe­ratul lui este ceaiul roșu și nu trece zi fă­ră să bea măcar o cană. „Eu mai mult le beau decît le vînd. De nu știu cîte ori am pățit să iau zece cutii de Rooi­bos, să spun că nouă le vînd, apoi trei să le beau, încă vreo trei-patru să le fac ca­dou, și mai vinde, Vlad, dacă mai ai ce”.

În timp ce noi ne căutam prin bu­zu­nare după bani, el ridică din ceaș­ca de cafea cu care pînă atunci se ju­case și întreabă iscoditor: „Și? Cu ce în­dulciți voi ceaiul?”. Îi spun că eu nu îl beau dulce și completează satis­fă­cut: „Credeam că vă prind, dar văd că știți bine despre ce-i vorba”. Cafeaua o bea cu ochii închiși, spune că-l ajută să o sa­vureze mai bine.

Cu aerul unui părinte care îi dă ulti­mele sfaturi copilului gata să plece de acasă, mai zice: „Uite, ăsta, White Bloom, e foarte fain, chiar dacă cea­iul alb nu e tocmai specialitatea mea. So­­ra mea e moartă după el”. Ne po­ves­tește cum, cînd erau în liceu, se certau al cărui ceai e mai bun și de ce: „Argu­mentul meu era tot timpul «ceaiul tău e mai prost, că e de China»”, zice rî­zînd zgomotos.

Livia RUSU