Povestea plicurilor fără cusur
1001 de măști 30 ianuarie 2012 Niciun comentariu la Povestea plicurilor fără cusur 2„Japonezii sînt oamenii aceia răbdători care se învîrt două ore în jurul unei cești cu apă caldă” – Valeriu Butulescu.
Deschide ușa barului și mă recunoaște imediat. Nu pare să-l deranjeze că am venit cu o prietenă, ba dimpotrivă.
Se apropie zîmbind și se așază la masă cu noi, ca și cînd ne-am fi cunoscut de-o viață, nu înainte să ne întrebe, mustăcind: „Voi sînteți fetele cu «marfa», nu?”. Își ia tacticos o țigară din pachet, în timp ce fredonează Hurricane a lui Dylan, care se aude în tot barul. Apucă din geantă o carte suplă ca o broșurică, „The Book of Tea”, a lui Okakura Kakuzo, pentru a face loc să scoată cele patru cutii de ceai Greenfield, motivul întîlnirii noastre. Cartea pare nouă, iar el spune că a văzut-o cu un an în urmă într-o librărie și nu a rezistat, „chiar dacă nu mă dau pe afară banii”. Ne spune că este un eseu despre cultura ceaiului în viața japonezilor, că poate dacă nu ar fi citit cartea asta nici nu s-ar fi gîndit să aducă ceai mai ieftin din Moldova, românilor iubitori de esențele în plicuri mici și aromate.
Ne spune că e pasionat de ceai din copilărie, cînd tatăl îi aducea săptămînal alt sortiment. „Asta – zice atingînd cu venerație cutia de Creamy Rooibos, ca un copil care rîvnise mult timp o jucărie – îmi place cel mai mult dintre toate și este cel mai bun din categoria «herbal tea»”. Aflăm că preferatul lui este ceaiul roșu și nu trece zi fără să bea măcar o cană. „Eu mai mult le beau decît le vînd. De nu știu cîte ori am pățit să iau zece cutii de Rooibos, să spun că nouă le vînd, apoi trei să le beau, încă vreo trei-patru să le fac cadou, și mai vinde, Vlad, dacă mai ai ce”.
În timp ce noi ne căutam prin buzunare după bani, el ridică din ceașca de cafea cu care pînă atunci se jucase și întreabă iscoditor: „Și? Cu ce îndulciți voi ceaiul?”. Îi spun că eu nu îl beau dulce și completează satisfăcut: „Credeam că vă prind, dar văd că știți bine despre ce-i vorba”. Cafeaua o bea cu ochii închiși, spune că-l ajută să o savureze mai bine.
Cu aerul unui părinte care îi dă ultimele sfaturi copilului gata să plece de acasă, mai zice: „Uite, ăsta, White Bloom, e foarte fain, chiar dacă ceaiul alb nu e tocmai specialitatea mea. Sora mea e moartă după el”. Ne povestește cum, cînd erau în liceu, se certau al cărui ceai e mai bun și de ce: „Argumentul meu era tot timpul «ceaiul tău e mai prost, că e de China»”, zice rîzînd zgomotos.
Livia RUSU
Adaugă un comentariu