Vasile Ișan: O societate omogenă retează aripile universității
Atitudine, Eveniment 30 ianuarie 2012 Niciun comentariu la Vasile Ișan: O societate omogenă retează aripile universității 14Un rector-manager conduce o universitate, o întreprindere sau o afacere?
Vorbind la modul generic, universitatea este diferită prin natura, misiunea și funcția ei de o întreprindere. S-a vorbit și se vorbește foarte mult de universitatea antreprenorială sau universitatea ca afacere, pentru că managementul economic este acela care se bazează pe eficiență și efectivitate și obține rezultate mai bune în general. Dar datorită acestei distincții nete între o organizație economică și o universitate este greu să se preia în totalitate practicile și principiile din mediul de afaceri în mediul academic. Dacă transpui acele principii și practici de management într-un mediu hiper reglementat și etatizat nu poți să produci o diferență, atîta vreme cît universitățile, concret, nu se bucură de aceleași libertăți ca intreprinderile. Mai mult, noi avem o anumită istorie, bună sau rea, o tradiție academică românească. Iar schimbarea nu este un proces mecanic. Ca și cum nu ar exista rezistențe în sistemul academic la modificări, ca și cum oamenii nu ar avea propriile lor reprezentări despre lumea în care trăiesc și doar noi, cei care sîntem inginerii sau planificatorii sociali, știm ce trebuie făcut, avem omnisciență și omnipotență de a schimba totul peste noapte. Nicăieri nu se schimbă totul peste noapte. Se schimbă în timp, dar, noi avem și aspecte sau lucruri bune în tradiția academică românească, care nu ar trebui anulate sau eludate. Pot fi, dar cu ce preț?!
Dacă sîntem captivii istoriei, tradiția este o povară covîrșitoare
Se va mai resimți prezența managerului în spatele catedrei?
Președintele unei universiăți trebuie să îndeplinească două roluri esențiale: mediator într-o comunitate complexă de preocupări, interese, personaje cu orgolii, pasiuni, activități diferite, să asigure coexistența pașnică și să fie inițiator al unor proiecte care să schimbe lucrurile deficitare. De aceea este un paradox cînd la noi se spune că managementul este panaceea unviersalis, va rezolva totul. Nu e chiar așa. Poate că legea a avut bune intenții, eu nu spun, dar atîta vreme cît preluăm principiile eficienției și efectivității din mediul de afaceri pentru a pune un pic de rigoare în serviciile administrative auxiliare, suport pentru activitatea universităților este în regulă. Dar cînd considerăm că doar acele principii sînt singurele care vor duce la succesul acelei universități cred că ne înșelăm.
Faptul că Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” este cea mai veche instituție de învățămînt superior din țară exercită o presiune suplimentară asupra conducerii?
Tradiția poate să fie un suport solid atît pentru o universitate cît și pentru un grup de cercetare dintr-o universitate, sau pentru o persoană din instituția respectivă, dar poate să fie și o povară covîrșitoare. O povară în condițiile în care din varii motive nu ne mai putem desprinde de ea. Sîntem captivii istoriei dacă e să spunem așa, captivii unui unic mod de gîndire. „Ce mare cultură a avut Iașul interbelic, ce instituții strălucite prestigioase!”. E adevărat, dar trăim doar cu această consolare? Dacă sîntem captivii istoriei atunci categoric tradiția este o povară covîrșitoare. Dacă întemeiem pe tradiție, atît dezideratele cît și proiectele de dezvoltare atunci ea este un suport pentru a continua lucurile bune și la universitatea noastră avem enorm de multe lucruri bune în istoria ei de peste un veac și jumătate. Nu trebuie să facem la fel, totul se schimbă cu timpul, dar noi nu sîntem fără rădăcini, nu putem anula tradiția.
Cea mai bună educație o oferă universitățile cu cea mai bună cercetare
Care sînt șansele reale ca UAIC să intre în topul celor mai bune 500 de universități din lume în mandatul viitorului rector?
E o întrebare care probabil ne preocupă pe foarte mulți. Dar dacă ne punem doar această problemă s-ar putea să ajungem la răspunsuri înșelătoare. Nu cred că prin hiper reglementare și prin control birocratic se pot forma universități care să intre în top 500 în primul rînd. Nu trebuie să fetișizăm aceste topuri. Trebuie să ținem seama de ele, dar nu trebuie să devină obsesii. După ce am demitizat zeci de ani absolutul și am deconstruit realitatea, cultura, ideile filozofice, acum mitizăm de fapt nimicurile, șabloanele și șublerele, pentru că acelea pot fi măsurate cu exactitate. Universitățile din topuri au avut condiții, au avut resurse, dacă nu abundente, îndestulătoare, atît umane, cît și materiale sau financiare. Ele produc schimbări în paradigmele de gîndire, în tehnologie și uneori chiar și în progresul social. Departe de mine gîndul că nu ar putea cîteva universități românești să acceadă în acest Top500. Dar nu este suficient să-și dorească doar cîteva persoane lucrul acesta. Nu vreau să fiu cinic, dar bugetul anual al ultimei intrate în ratingul academic Shanghai este undeva în jur de 250-300 de milioane de euro. Dacă adunați toate universitățile publice și private din București, s-ar putea, la un loc, să aibă un buget atît de mare.
Dar în condițiile în care există un accent atît de mare pus pe cercetare, componenta didactică nu cade în plan secund?
Este o întreagă discuție și dispută. Unversitățile americane de foarte bună factură și-au dorit să ardă etapele, iar formula „publish or perish” (n. red.: publică sau dispari) a devenit imperativă pentru profesori. Nu ești băgat în seamă, nu ești citat. Filosofic vorbind, cercetarea unui profesor îi influențează activitatea lui didactică, activitatea de predare, or din astea beneficiază învățarea studentului. Predarea, investigarea, cercetarea, învățarea, transmiterea bunurilor culturale se îmbină și sînt interdependente. În orice caz, preocupările au balansat mai mult spre partea de cercetare și există foarte multe critici, mai ales dinspre domenii umaniste, că s-ar putea ca activitatea didactică să aibă de suferit. Nu este chiar așa. Pînă la urmă, cea mai bună educație este oferită tot de universitățile care au cea mai bună cercetare. Sînt interdependente.
Cum arată învățămîntul superior în România după ce au absolvit primele generații de studenți Bologna?
Bologna are părți bune și părți ascunse. La început a avut obiective nobile, dar pe parcurs și-a adăugat o linie de acțiune care n-a făcut decît să complice lucrurile și să ducă, în timp, căci acum nu se observă, la consecințe neintenționate. Ajungem într-o fundătură, cu riscul de a pierde și marile realizări existente pînă atunci. Lucrurile nu stau chiar atît de dramatic. Ce s-a intenționat, comparativitatea și compatibilizarea diplomelor academice, mobilitatea profesională și academică a studenților și a profesorilor, acestea clar sînt benefice. Dar, faptul că aceeași mărime la pălărie credem că se potrivește tuturor, că putem opera aici așa cum operăm cu șublerul care măsoară eu știu ce confecție metalică, la fel în Germania, America, ca și în România și în Japonia, este de-a dreptul dezarmant din punct de vedere intelectual. Prin formula asta „3^2^3” n-am făcut decît să uniformizăm. Dar această uniformizare, în timp, în loc să ofere emulație tuturor instituțiilor de învățămînt superior din România și să constituie un imbold pentru unviersitățile care nu sînt la vîrf să acceadă către acesta, tinde să ne aducă pe toți la același numitor comun. Cel mai mic.
Dacă accentul se pune pe cercetare, care mai este rolul studenților în dezvoltarea instituțională a universităților?
Mai ironic sau ca o glumă nesarată, un amic spunea că universitatea fără studenți este una ideală. Nu te încurcă nimeni, nu ai zgomot, nu ai bătaie de cap. Dar nu are sens. Este o contradicție în termeni de la începturile universității medievale pînă astăzi. Se subînțelege! Formula din lege, universitatea centrată pe student este o stupizenie. Nici o instituție care are prestigiu sau care își dorește să se dezvolte nu poate fi altfel decît centrată pe student, pe cine Dumnezeu să fie? Rostul de a fi al universității este să-l educe pe student. Distincția se face între cei care vor să se implice cu adevărat și cei care nu, pentru că tinerii sînt partenerii profesorilor, de la curs, la proiecte de cercetare. Acum, potrivit Bologna, ești student din anul I, pînă cînd termini doctoratul, cu trei, patru sau cinci ani. Ei sînt peste tot, ei sînt rațiunea de a fi a universității.
Și este corect acest procent de reprezentare de 25% în structurile de conducere ale universității?
Atîta vreme cît ei își pot reprezenta interesele și preocupările în proporția respectivă este bine. Cîtă vreme nu se produc mari dezechilibre într-o instituție. Ei s-au integrat firesc, natural, în structura universităților. Eu am învățat de la profesorii mei buni și din cărțile bune, nu atît de multe pe cîte aș fi vrut să citesc, că un dascăl trebuie să fie corect, drept, just, generos. Severitatea este un lucru, exigența alta. Eu am spus-o, toți studenții noștri sînt importanți, din punct de vedere uman. Pînă la urmă, scopul unui pedagog este să cultive cît de cît un sens în mintea unui student și o semnificație în inima lui.
Universitatea este o citadelă critică în societate
Cît de activă trebuie să fie universitatea în societate?
Universitatea există în societate și în afara ei. Cred că universitatea se implică prin proiectele de cercetare pe care le face, uneori prin practica studenților, prin participarea mai multor persoane din cadrul ei în proiecte ale comunității. Dar nu se confundă nici în comunitatea locală și nici în societate în general. Pentru că în tradiția universitară europeană, ea n-a fost un cîine de pază cum pretinde că a fost mass media, dar a fost un soi de citadelă critică a societății. Societatea nu este nici ea un tot omogen. Este o pluritate variată, o multitudine de grupuri societăți organizații persoane și nu este nicicdecum un ansamblu pe care eu îl pot modela după voința unor ingineri sociali. Prin urmare, într-o societate plurală, care este eterogenă inerent, universitatea este în ea. Atunci cînd vorbim de societate ca un tot omogen, universitatea e bine să nu fie acolo. Pentru că acea societate totalizează, dar retează aripile universității.
Noua lege a educației permite ca universitățile să înființeze societăți comerciale. Cum vedeți aplicată această prevedere în cazul UAIC?
Să nu vă gîndiți că universitatea se va transforma într-o societate comercială, niciodată. Nu în sensul românesc, nu se va transforma în tarabă. Deși, o mișcare de privatizare a universităților ar putea să dea foarte bune rezultate în România. Concret, noi avem deja o societate comercială înființată, Conventus, dar asta nu înseamnă că trebuie să-i facem propagandă pe toate drumurile. Momentan are scopuri legate tot de educația, de formarea studenților, să producă mijloace promoționale pe care să le distribuie, să aibă un centru de multiplicare și altele. Sigur că unele universități vor alege să se transforme în întreprinderi economice. Dar dacă o universitate care are o istorie s-ar tranforma într-o instituție economică ar fi o mare eroare.
Anul trecut a fost publicată o listă a lucrărilor ISI ale rectorilor din România și mulți dintre aceștia aveau un număr redus de asemenea articole. Cît de important este acest criteriu de „cercetător productiv” pentru un rector?
Plecăm de la noțiunile de mediator și inițiator. Este important ca rectorul să fie un mare cercetător sau ca universitatea de care se ocupă să existe cercetători cu performanțe deosebite și să se poată forma astfel de cercetători? În al doilea rînd, este o mare doză de ipocrizie la mijloc. Apropo de rectorul manager. Pe de o parte vrei să fie manager administrator, gestionar, dar să-și realizeze venitul din norma de profesor. Pe de altă parte vrei să fie mare cercetător, la nivelul unui laureat Nobel, așa se punea problema. Dacă se vor impune asemenea condiții în mod legal, oficial se va întîmpla următorul lucru: fie cel care e desemnat rector o să-i pună pe alții să lucreze și se vor forma întregi trusturi de negri mititei, un soi de Sandra Brown multiplicată, fie se va adăuga din condei o listă de autori și vom avea 100 de semantari la un articol ISI.
Un profesor care nu are rezultate notabile în cercetare poate conduce eficient o universitate?
Derek Bok a fost 20 de ani președintele universității Harvard, Gerhard Carhrete a fost 12 ani universității Standford. Nu s-au specilizat în management. Nici unul dintre ei nu a fost un mare cercetător. Dar au fost niște intelectuali erudiți, cumpătați, echilibrați și au moderat bine universitățile lor, interesele și preocupările divergente și au inițiat proiecte remarcabile. Nici unul nu a strălucit în teoria economică sau în filosofia juridică sau sociologia juridică sau oricare alt domeniu. Dar acele universități s-au bucurat în vremea lor de o perioadă de stabilitate și de emulație creativă. Și despre asta este vorba.
Cătălin HOPULELE
Adaugă un comentariu