Vasile Ișan: O societate omogenă retează aripile universității

Un rector-mana­ger conduce o universitate, o întreprindere sau o afacere?

Vorbind la modul ge­neric, universitatea este diferită prin na­tu­ra, misiunea și funcția ei de o întreprin­de­re. S-a vorbit și se vorbește foarte mult de universitatea antreprenorială sau universitatea ca afacere, pentru că managementul economic este acela care se bazează pe eficiență și efectivitate și obține rezultate mai bune în general. Dar datorită acestei distincții nete între o organizație econo­mi­că și o universitate este greu să se preia în totalitate practicile și principiile din me­diul de afaceri în mediul academic. Dacă transpui acele principii și practici de ma­nage­ment într-un mediu hiper reglementat și etatizat nu poți să produci o diferen­ță, atîta vreme cît universitățile, concret, nu se bucură de aceleași libertăți ca intreprinderile. Mai mult, noi avem o anumită istorie, bună sau rea, o tradiție academică românească. Iar schimbarea nu este un pro­ces mecanic. Ca și cum nu ar exista rezistențe în sistemul academic la modificări, ca și cum oamenii nu ar avea propriile lor reprezentări despre lumea în care trăiesc și doar noi, cei care sîntem inginerii sau planificatorii sociali, știm ce trebuie fă­cut, avem omnisciență și omnipotență de a schimba totul peste noapte. Nicăieri nu se schimbă totul peste noapte. Se schimbă în timp, dar, noi avem și aspecte sau lu­cruri bune în tradiția academică româ­neas­că, care nu ar trebui anulate sau eludate. Pot fi, dar cu ce preț?!

Dacă sîntem captivii istoriei, tradiția este o povară covîrșitoare

Se va mai resimți prezența ma­nagerului în spatele catedrei?

Președintele unei universiăți tre­buie să îndeplinească două roluri esen­ția­le: mediator într-o comunitate complexă de preocupări, interese, personaje cu or­go­lii, pasiuni, activități diferite, să asigu­re coexistența pașnică și să fie inițiator al unor proiecte care să schimbe lucrurile deficitare. De aceea este un paradox cînd la noi se spune că managementul este pa­na­ceea unviersalis, va rezolva totul. Nu e chiar așa. Poate că legea a avut bune in­ten­ții, eu nu spun, dar atîta vreme cît pre­luăm principiile eficienției și efectivității din mediul de afaceri pentru a pune un pic de rigoare în serviciile administrative au­xi­liare, suport pentru activitatea universi­tăților este în regulă. Dar cînd conside­răm că doar acele principii sînt singurele ca­re vor duce la succesul acelei universi­tăți cred că ne înșelăm.

Faptul că Universitatea „Alex­andru Ioan Cuza” este cea mai veche instituție de învățămînt superior din țară exercită o presiune suplimentară asupra conducerii?

Tradiția poate să fie un suport so­lid atît pentru o universitate cît și pentru un grup de cercetare dintr-o universitate, sau pentru o persoană din instituția respecti­vă, dar poate să fie și o povară covîrșitoare. O povară în condițiile în care din varii mo­ti­ve nu ne mai putem desprinde de ea. Sîn­tem captivii istoriei dacă e să spunem așa, captivii unui unic mod de gîndire. „Ce ma­re cultură a avut Iașul interbelic, ce instituții strălucite prestigioase!”. E adevărat, dar trăim doar cu această consolare? Da­că sîntem captivii istoriei atunci categoric tra­diția este o povară covîrșitoare. Dacă în­te­meiem pe tradiție, atît dezideratele cît și proiectele de dezvoltare atunci ea este un suport pentru a continua lucurile bune și la universitatea noastră avem enorm de multe lucruri bune în istoria ei de peste un veac și jumătate. Nu trebuie să facem la fel, totul se schimbă cu timpul, dar noi nu sîntem fără rădăcini, nu putem anula tra­diția.

Cea mai bună educație o oferă universitățile cu cea mai bună cercetare

Care sînt șansele reale ca UAIC să intre în topul celor mai bune 500 de universități din lume în mandatul viitorului rector?

E o întrebare care probabil ne preocupă pe foarte mulți. Dar dacă ne pu­nem doar această problemă s-ar putea să ajungem la răspunsuri înșelătoare. Nu cred că prin hiper reglementare și prin control birocratic se pot forma universități care să intre în top 500 în primul rînd. Nu trebuie să fetișizăm aceste topuri. Trebuie să ținem seama de ele, dar nu trebuie să de­vi­nă obsesii. După ce am demitizat zeci de ani absolutul și am deconstruit realitatea, cultura, ideile filozofice, acum mitizăm de fapt nimicurile, șabloanele și șub­le­re­le, pentru că acelea pot fi măsurate cu exac­titate. Universitățile din topuri au avut con­diții, au avut resurse, dacă nu abundente, îndestulătoare, atît umane, cît și materiale sau financiare. Ele produc schimbări în paradigmele de gîndire, în tehnologie și uneori chiar și în progresul social. De­parte de mine gîndul că nu ar putea cî­te­va universități românești să acceadă în acest Top500. Dar nu este suficient să-și doreas­că doar cîteva persoane lucrul acesta. Nu vreau să fiu cinic, dar bugetul anual al ul­timei intrate în ratingul academic Shan­g­hai este undeva în jur de 250-300 de milioane de euro. Dacă adunați toate universitățile publice și private din Bu­curești, s-ar putea, la un loc, să aibă un buget atît de mare.

Dar în condițiile în care exis­tă un accent atît de mare pus pe cerce­tare, componenta didactică nu cade în plan secund?

Este o întreagă discuție și dispută. Unversitățile americane de foarte bună factură și-au dorit să ardă etapele, iar formula „publish or perish” (n. red.: pu­blică sau dispari) a devenit imperativă pentru profesori. Nu ești băgat în seamă, nu ești citat. Filosofic vorbind, cercetarea unui profesor îi influențează activitatea lui didactică, activitatea de predare, or din as­tea beneficiază învățarea studentului. Pre­darea, investigarea, cercetarea, în­vă­ța­rea, transmiterea bunurilor culturale se îm­bi­nă și sînt interdependente. În orice caz, preocupările au balansat mai mult spre partea de cercetare și există foarte multe critici, mai ales dinspre domenii umanis­te, că s-ar putea ca activitatea didactică să aibă de suferit. Nu este chiar așa. Pînă la urmă, cea mai bună educație este oferită tot de universitățile care au cea mai bună cercetare. Sînt interdependente.

Cum arată învățămîntul superior în România după ce au absolvit primele generații de studenți Bologna?

Bologna are părți bune și părți ascunse. La început a avut obiective no­bile, dar pe parcurs și-a adăugat o linie de acțiune care n-a făcut decît să complice lucrurile și să ducă, în timp, căci acum nu se observă, la consecințe neintenționate. Ajungem într-o fundătură, cu riscul de a pierde și marile realizări existente pînă atunci. Lucrurile nu stau chiar atît de dramatic. Ce s-a intenționat, comparativita­tea și compatibilizarea diplomelor academice, mobilitatea profesională și acade­mi­că a studenților și a profesorilor, acestea clar sînt benefice. Dar, faptul că ace­eași mărime la pălărie credem că se po­tri­vește tuturor, că putem opera aici așa cum operăm cu șublerul care măsoară eu știu ce confecție metalică, la fel în Germania, America, ca și în România și în Ja­po­nia, este de-a dreptul dezarmant din punct de vedere intelectual. Prin formula asta „3^2^3” n-am făcut decît să unifor­mi­zăm. Dar această uniformizare, în timp, în loc să ofere emulație tuturor instituțiilor de în­vățămînt superior din România și să constituie un imbold pentru unviersitățile ca­re nu sînt la vîrf să acceadă către acesta, tin­de să ne aducă pe toți la același numitor co­mun. Cel mai mic.

Dacă accentul se pune pe cer­cetare, care mai este rolul studenților în dezvoltarea instituțională a universi­tăților?

Mai ironic sau ca o glumă ne­sa­rată, un amic spunea că universitatea fără studenți este una ideală. Nu te încurcă nimeni, nu ai zgomot, nu ai bătaie de cap. Dar nu are sens. Este o contradicție în ter­meni de la începturile universității me­dievale pînă astăzi. Se subînțelege! For­mula din lege, universitatea centrată pe stu­dent este o stupizenie. Nici o instituție care are prestigiu sau care își dorește să se dezvolte nu poate fi altfel decît centra­tă pe student, pe cine Dumnezeu să fie? Rostul de a fi al universității este să-l edu­ce pe student. Distincția se face între cei care vor să se implice cu adevărat și cei care nu, pentru că tinerii sînt partenerii pro­fesorilor, de la curs, la proiecte de cerce­ta­re. Acum, potrivit Bologna, ești student din anul I, pînă cînd termini doctoratul, cu trei, patru sau cinci ani. Ei sînt peste tot, ei sînt rațiunea de a fi a universității.

Și este corect acest procent de reprezentare de 25% în structurile de conducere ale universității?

Atîta vreme cît ei își pot re­pre­zen­ta interesele și preocupările în propor­ția respectivă este bine. Cîtă vreme nu se produc mari dezechilibre într-o instituție. Ei s-au integrat firesc, natural, în structu­ra universităților. Eu am învățat de la pro­fesorii mei buni și din cărțile bune, nu atît de multe pe cîte aș fi vrut să citesc, că un dascăl trebuie să fie corect, drept, just, ge­neros. Severitatea este un lucru, exigen­ța alta. Eu am spus-o, toți studenții noștri sînt importanți, din punct de vedere uman. Pînă la urmă, scopul unui pedagog este să cultive cît de cît un sens în mintea unui student și o semnificație în inima lui.

Universitatea este o citadelă critică în societate

Cît de activă trebuie să fie universitatea în societate?

Universitatea există în societate și în afara ei. Cred că universitatea se im­plică prin proiectele de cercetare pe care le face, uneori prin practica studenților, prin participarea mai multor persoane din cadrul ei în proiecte ale comunității. Dar nu se confundă nici în comunitatea locală și nici în societate în general. Pentru că în tradiția universitară europeană, ea n-a fost un cîine de pază cum pretinde că a fost mass media, dar a fost un soi de citadelă critică a societății. Societatea nu este nici ea un tot omogen. Este o pluritate variată, o multitudine de grupuri societăți organizații persoane și nu este nicicdecum un ansamblu pe care eu îl pot modela după voința unor ingineri sociali. Prin urmare, într-o societate plurală, care este eteroge­nă inerent, universitatea este în ea. Atun­ci cînd vorbim de societate ca un tot omo­gen, universitatea e bine să nu fie acolo. Pentru că acea societate totalizează, dar re­tează ari­pile universității.

Noua lege a educației permi­te ca universitățile să înființeze societăți comerciale. Cum vedeți aplicată aceas­tă prevedere în cazul UAIC?

Să nu vă gîndiți că universitatea se va transforma într-o societate comercia­lă, niciodată. Nu în sensul românesc, nu se va transforma în tarabă. Deși, o mișcare de privatizare a universităților ar putea să dea foarte bune rezultate în România. Con­cret, noi avem deja o societate comercială înființată, Conventus, dar asta nu înseamnă că trebuie să-i facem propagan­dă pe toate drumurile. Momentan are sco­puri legate tot de educația, de formarea studenților, să producă mijloace pro­mo­țio­nale pe care să le distribuie, să aibă un centru de multiplicare și altele. Sigur că unele universități vor alege să se transfor­me în întreprinderi economice. Dar dacă o universitate care are o istorie s-ar tranforma într-o instituție economică ar fi o mare eroare.

Anul trecut a fost publicată o listă a lucrărilor ISI ale rectorilor din România și mulți dintre aceștia aveau un număr redus de asemenea articole. Cît de important este acest criteriu de „cercetător productiv” pentru un rector?

Plecăm de la noțiunile de mediator și inițiator. Este important ca recto­rul să fie un mare cercetător sau ca universitatea de care se ocupă să existe cer­ce­tă­tori cu performanțe deosebite și să se poa­tă forma astfel de cercetători? În al doilea rînd, este o mare doză de ipocrizie la mij­loc. Apropo de rectorul manager. Pe de o parte vrei să fie manager administrator, ges­tionar, dar să-și realizeze venitul din norma de profesor. Pe de altă parte vrei să fie mare cercetător, la nivelul unui laureat Nobel, așa se punea problema. Dacă se vor impune asemenea condiții în mod legal, oficial se va întîmpla următorul lu­cru: fie cel care e desemnat rector o să-i pună pe alții să lucreze și se vor forma întregi trusturi de negri mititei, un soi de Sandra Brown multiplicată, fie se va adăuga din condei o listă de autori și vom avea 100 de semantari la un articol ISI.

Un profesor care nu are re­zultate notabile în cercetare poate conduce eficient o universitate?

Derek Bok a fost 20 de ani pre­ședintele universității Harvard, Ger­hard Carhrete a fost 12 ani universității Stan­dford. Nu s-au specilizat în management. Nici unul dintre ei nu a fost un mare cer­ce­tător. Dar au fost niște intelectuali eru­diți, cumpătați, echilibrați și au moderat bine universitățile lor, interesele și preocupările divergente și au inițiat proiecte remarcabile. Nici unul nu a strălucit în teoria economică sau în filosofia juridică sau sociologia juridică sau oricare alt do­meniu. Dar acele universități s-au bucurat în vremea lor de o perioadă de stabilitate și de emulație creativă. Și despre asta este vorba.

Cătălin HOPULELE