Legea oamenilor simpli

Există o limită fină, într-o universitate, dintre cercetare și actul di­dactic. Oricîți oameni am întreba, răs­punsurile ne vin mereu sub aceeași formă: cele două instanțe în care se găsesc cadrele didactice se în­tre­pă­trund. Și din această îmbinare se nasc și studenți care să aibă afinități spre cercetare și care să rămînă apoi în sînul universității ca să se formeze ca specialiști.

Toate universitățile și-au făcut, la un moment dat, astfel de cal­cule, cum, probabil, și le-a făcut și fi­ecare profesor în parte.

Trăim într-o societate mînată de biciul gîndirii americane „publish or perish” (n. red.: „publică sau dispari”), iar cei care nu se aliniază rămîn doar în spatele catedrei. Sînt arătați cu degetul și despre ei se șu­șo­tește la capetele holurilor „săracii, ei sînt cei inadaptați”. Ei sînt cei pe care sistemul universitar i-a respins sau cei al cărora le „era mai bine pe vremea repartizărilor”, la capătul ță­rii. Dar dacă mediul academic, de această dată, se înșală? Știm că poa­te părea infailibil, dar să presu­pu­nem prin reducere la absurd că sus­ți­nă­to­rii acestui sistem ar putea să nu aibă dreptate. Să ne uităm la oamenii din spatele catedrelor, la acei lectori, asis­tenți și foști preparatori, să le vedem bucuria din ochi cînd intră într-o sa­lă de clasă și să încercăm să le în­țe­le­gem mulțumirea de a rămîne pedagogi. Mulțumirea de a nu se scălda în lucrări ISI, în cărți cu alți enșpe mii de autori, să nu-și împartă laude la conferințe pompoase.

Unde este locul acestora în universitate? Legea Educației îi păs­trea­ză undeva, la un plafon salarial de 1200 de lei în cel mai bun caz. Colegii lor îi privesc cu superioritate și, uneori, cu un dispreț nemascat. Singurele roade ale muncii lor le culeg din ochii studenților care pă­ră­sesc liniștiți amfiteatrele. Pen­tru ei nu ar fi nevoie de o lege? Nu ar fi nevoie de o reglementare care să îi așeze alături de cercetători?

Pentru că ultima oară cînd am verificat, universitățile nu erau niște laboratoare imense de cercetare. În ele mai era loc și pentru cărturarii mînați de pasiunea de a forma oa­meni și nu a de mînui eprubete sau de a clasifica performanța în topuri de neatins. Aparent, aceștia sînt îm­pinși către extincție sau către un în­vă­ță­mînt liceal care nu oferă aceeași mul­țu­mi­re a interacțiunii cu tinerii.

Dar pînă la urmă, această interacțiune i-a fermecat de prima oară cînd au pășit în fața unui amfiteatru. Sînt acei oameni simpli, pentru care cea mai mare fericire este un smiley desenat stîngaci în dreptul su­biec­te­lor, pe teza de la finalul studiilor.

Cătălin HOPULELE