Legea oamenilor simpli
Șah-mat 30 ianuarie 2012 Niciun comentariu la Legea oamenilor simpli 0Există o limită fină, într-o universitate, dintre cercetare și actul didactic. Oricîți oameni am întreba, răspunsurile ne vin mereu sub aceeași formă: cele două instanțe în care se găsesc cadrele didactice se întrepătrund. Și din această îmbinare se nasc și studenți care să aibă afinități spre cercetare și care să rămînă apoi în sînul universității ca să se formeze ca specialiști.
Toate universitățile și-au făcut, la un moment dat, astfel de calcule, cum, probabil, și le-a făcut și fiecare profesor în parte.
Trăim într-o societate mînată de biciul gîndirii americane „publish or perish” (n. red.: „publică sau dispari”), iar cei care nu se aliniază rămîn doar în spatele catedrei. Sînt arătați cu degetul și despre ei se șușotește la capetele holurilor „săracii, ei sînt cei inadaptați”. Ei sînt cei pe care sistemul universitar i-a respins sau cei al cărora le „era mai bine pe vremea repartizărilor”, la capătul țării. Dar dacă mediul academic, de această dată, se înșală? Știm că poate părea infailibil, dar să presupunem prin reducere la absurd că susținătorii acestui sistem ar putea să nu aibă dreptate. Să ne uităm la oamenii din spatele catedrelor, la acei lectori, asistenți și foști preparatori, să le vedem bucuria din ochi cînd intră într-o sală de clasă și să încercăm să le înțelegem mulțumirea de a rămîne pedagogi. Mulțumirea de a nu se scălda în lucrări ISI, în cărți cu alți enșpe mii de autori, să nu-și împartă laude la conferințe pompoase.
Unde este locul acestora în universitate? Legea Educației îi păstrează undeva, la un plafon salarial de 1200 de lei în cel mai bun caz. Colegii lor îi privesc cu superioritate și, uneori, cu un dispreț nemascat. Singurele roade ale muncii lor le culeg din ochii studenților care părăsesc liniștiți amfiteatrele. Pentru ei nu ar fi nevoie de o lege? Nu ar fi nevoie de o reglementare care să îi așeze alături de cercetători?
Pentru că ultima oară cînd am verificat, universitățile nu erau niște laboratoare imense de cercetare. În ele mai era loc și pentru cărturarii mînați de pasiunea de a forma oameni și nu a de mînui eprubete sau de a clasifica performanța în topuri de neatins. Aparent, aceștia sînt împinși către extincție sau către un învățămînt liceal care nu oferă aceeași mulțumire a interacțiunii cu tinerii.
Dar pînă la urmă, această interacțiune i-a fermecat de prima oară cînd au pășit în fața unui amfiteatru. Sînt acei oameni simpli, pentru care cea mai mare fericire este un smiley desenat stîngaci în dreptul subiectelor, pe teza de la finalul studiilor.
Cătălin HOPULELE
Adaugă un comentariu