Confidențe și confidențialitate

Respectarea confidențialității din partea unui consilier prezidențial sau guvernamental este diploma lui de noblețe. Așa cum, odată intrat într-o familie, nu te apuci s-o bârfești pe toate drumurile, nici atunci când intri într-o echipă de consilieri nu este elegant să-l împroști cu noroi pe căpitan după ce ai părăsit corabia. În fond, atât termenul de „confidență”, pe care ți-o poate face un demnitar, cât și cel de „confidențialitate” derivă de la același cuvânt, care înseamnă „încredere”. Or, dacă ți s-a acordat încrederea, frumos este să nu o trădezi. Dacă o faci totuși, te cobori pe tine însuți.
Dincolo de considerentele ce țin de comportamentul elegant, trebuie să spunem că nu este nici în interesul public ca un consilier, care este de regulă implicat în procesul luării unor decizii complicate și controversate, să divulge tot ceea ce știe. Ce demnitar s-ar mai sfătui liber cu consilierii săi dacă ar ști că discuțiile sale vor fi făcute publice într-o zi? Nu în aceasta constă transparența decizională, care are propriile mecanisme și reguli cunoscute publicului larg și valabile pentru orice demnitar sau funcționar public. De altfel, regulile privind respectarea confidențialității în cazul consilierilor fac parte din contractul lor de muncă. Presupun însă că doamna Săftoiu nu a divulgat informații din domeniul secretului de stat. În aceste condiții memoriile unui consilier devin fie un document de istorie și/sau analiză politică, fie o colecție de indiscreții, adesea irelevante.

Nu puțini oameni politici și consilieri ai unor politicieni importanți și-au scris memoriile, iar Margaret Thatcher însăși a publicat două volume autobiografice în care a relatat unele amănunte cu privire la decizii politice luate la nivel internațional împreună cu oameni care se aflau încă în funcție în momentul publicării. Presa a preluat informațiile în cauză dar nu a comentat favorabil inițiativa fostului premier britanic de a-i expune pe omologii ei din Germania și Franța fără să le fi cerut acordul. Aceleași critici le-a primis și fostul consilier prezidențial francez Jacques Attali pentru un demers similar. Este o regulă nescrisă a eticii comportamentului politic să-ți informezi foștii colegi sau superiori cu privire la ceea ce vrei să dezvălui despre ei. Nu sunt sigură că această regulă a fost respectată în cazul cărții de care vă ocupați. Adaog de asemenea că memoriile unor personaje politice precum Dean Acheson sau Strobe Talbott sunt considerate lucrări de memorialistică politică cu valoare istorică și nu se ocupă de picanteriile din culisele Casei Albe. Un jurnalist de investigații de la o revistă mondenă poate să se ocupe de așa ceva, nu și un om politic sau un înalt funcționar public.

Din citatele preluate online din cartea Adrianei Săftoiu, înțeleg că picanteriile nu lipsesc. De fapt comentariile de presă de până acum nici nu se referă la altceva, iar reacțiile venite din partea persoanelor vizate, fiind condiționate de limitele dezvăluirilor, nu contribuie în vreun fel la elucidarea marilor probleme cu care s-a confruntat România în perioada în care doamna Săftoiu s-a aflat la Cotroceni. Păcat, pentru că aveam nevoie de o dezbatere imparțială și corectă asupra realizărilor și neîmplinirilor celor două mandate ale președintelui Băsescu, mandate în timpul cărora țara s-a transformat fundamental, dacă ne gândim în primul rând la statul de drept și la campania anti-corupție.

Totodată, merită să ne întrebăm care este valoarea de adevăr a unor dezvăluiri atunci când ele nu sunt confirmate și din alte surse? După apariția cărții Adrianei Săftoiu, o serie de consilieri ai președintelui, ca Valeriu Turcan, Sebastian Lăzăroiu sau Teodor Baconschi, au făcut comentarii mult mai favorabile fostului lor șef, ceea ce ne îndeamnă să ne întrebăm cine are de fapt dreptate.

Există un singur caz în care un consilier poate încălca regulile confidențialității: atunci când este martor nemijlocit la fapte care periclitează siguranța statului, la acte de corupție sau la delicte. Într-un astfel de caz, consilierul devine avertizor și are chiar datoria să tragă un semnal de alarmă asupra unor derapaje grave la nivel prezidențial sau guvernamental – cu condiția s-o facă la timp, astfel încât acestea să fie stopate și sancționate. În cazul de față însă dezvăluirile vin prea târziu și, chiar dacă s-ar sugera că o relație prea strânsă a președintelui cu unul din consilieri nu era benefică pentru stat, este deja prea târziu pentru orice avertisment. Cu Traian Băsescu devenit persoană particulară și expus vendettelor politice și cu Elena Udrea în arest și cercetată în mai multe dosare, la ce altceva ar putea folosi acum târârea lor prin noroi decât la reglarea unor conturi? Mă întreb și eu, fără să dau un răspuns, căci nu am citit cartea și nici nu știu dacă voi avea timp s-o fac: am o a bibliotecă ticsită cu cărți excelente, inclusiv de istorie și analiză politică, și va trebui să le termin mai întâi pe acelea. Nu credeți?

de Rodica CULCER