Dosarele revoluției și strigoii post-comunismului românesc

Conform cunoscutei zicale „nici o faptă bună nu rămîne nepedepsită”, nici Augustin Lazăr nu putea să nu plătească – printr-un linșaj mediatic – pentru trimiterea în instanță a dosarului revoluției, deși prin această decizie și-a onorat promisiunea făcută la începutul mandatului său de Procuror general.

Deși Augustin Lazăr și-a cerut scuze în numele Ministerului Public pentru întîrzierea de 30 de ani a încheierii cercetărilor în acest dosar, istoria dosarelor – clasate, redeschise și închise la loc pînă în 2016 – arată că întîrzierea este imputabilă celor care au deținut puterea politică în ultimele trei decenii și care au tolerat, cînd nu au favorizat de-a dreptul, tergiversarea procesului și distrugerea probelor. Or, tocmai de la această întîrziere pornesc toate nemulțumirile. Mă refer la nemulțumirile legitime, ale celor care au militat constant pentru aflarea adevărului, nu la revolta sugrumatului de emoție Voican Voiculescu sau a psd-iștilor care vor capul lui Augustin Lazăr pentru că stă în calea fărădelegilor pe care vor să le comită la infinit. Ce poți să aștepți însă de la un partid condus de Liviu Dragnea, care declară că nu se poate delimita de Ion Iliescu, principalul inculpat din acest dosar și din dosarul Mineriadei din iunie 1990? Fără rușine, PSD, în frunte cu președintele său, se declară complicele asasinilor din decembrie 1989.

Nemulțumirile legitime, concretizate în scrisoarea deschisă semnată de 12 intelectuali, istorici și luptători în Revoluție, se concentrează în principal pe faptul că Securitatea comunistă și securiștii cu sînge pe mîini ar scăpa basma curată. Totodată, avocatul Antonie Popescu, cel care, în numele Asociației 21 decembrie, a obținut la CEDO redeschiderea dosarelor Revoluției și Mineriadei, atrage atenția că numeroase probe au fost ascunse sau pur și simplu distruse, ceea ce de altfel spuneau și procurorii înșiși în 2017. Ar fi trebuit ei oare să urmărească traseul probelor dispărute și să descopere ascunzișurile și făptuitorii? Probabil, dar acest demers risca să dureze pînă la dispariția fizică a celor trei inculpați din dosar, așa cum s-a întîmplat deja cu o serie de protagoniști ai evenimentelor, menționați în comunicatul Ministerului Public, cum ar fi fostul șef al Securității, Iulian Vlad, generalii Militaru și Stănculescu, amiralul Cico Dumitrescu și sinistrul Silviu Brucan.

Înainte de a arunca cu pietre în procurorii militari care și-au asumat o investigație riscantă pentru ei în era Dragnea, să medităm asupra următoarelor aspecte: 1. dosarul nu putea stabili decît responsabilități individuale, nu instituționale, pentru crime împotriva umanității, care nu se prescriu, și 2. cercetările i-au vizat pe decidenții din Consiliul Militar, cei care au ordonat operațiunile soldate cu victime, nu pe pionii acestora. Legea penală are limitele ei, pe care le poate suplini doar adevărul istoric. Petre Roman și Teodor Brateș nu vor ajunge în instanță – din lipsă de probe! – dar figurează deja în istorie în calitate de co-autori ai crimelor din decembrie. Și să nu uităm că, fără legea promovată de Monica Macovei, altă țintă a linșajelor mediatice, prin care crimele împotriva umanității nu se prescriu, și fără CEDO, adică Europa, nici măcar dosarul incomplet și imperfect de astăzi nu ar fi putut exista.

În concluzie, dacă avem astăzi un sentiment de neîmplinire față de lista restrînsă de inculpați din dosarul Revoluției, acesta se datorează faptului că au fost puțini cei care s-au luptat în arenă pentru aflarea adevărului și mai mulți cei care au pactizat cu criminalii și au făcut posibilă capturarea României de succesorii PCR și ai fostei Securități. Neîmplinirile dosarului sînt de fapt neîmplinirile societății românești, cu elitele sale politice corupte și venale și cu o masă de cetățeni care începe, treptat, să ia forma televiziunilor dominante.

Text scris de Rodica CULCER, jurnalist.