File din jurnalul unui iubitor de animale

Și ca și cum nu era de ajuns coș­ma­rul cîinilor de la Botoșani, a venit ca un trăznet povestea cu caii săl­batici de la Letea. Caii frumoși ai Deltei, cu care toată lumea bună face un filmuleț și-l arată să se vadă că avem și noi ceva, cai sălbatici, minune a naturii într-un loc proclamat rezervație naturală, singulari în a­ceas­­tă parte de Europa, au început să în­curce.

Într-o zi cu soare s-a auzit în sat că au venit niște samsari de cai și că ar vrea să-i cumpere. Brusc, cîte un să­tean și-a amintit că a avut cîndva un cal, așa că avea un drept de proprie­tate asupra lui. Ce era de făcut? I-au prins, i-au bătut, i-au legat tătărăște (pro­cedeu care presupune găurirea bu­­zei de jos a calului și trecerea frîn­ghiei prin respectiva gaură), i-au vîn­dut pe cîte un milion de lei vechi, i-au bă­gat într-un țarc și i-au bătut cu ce au gă­sit, după care i-au urcat într-un TIR cu direcția „abator”.

54 de cai (într-un compartiment în care ar fi trebuit să intre doar vreo 20, cu actele în neregulă), flămînzi și însetați, iepe și armăsari în perioada de împerechere și niște mînji – 4 la număr – care se pare că și-au urmat ma­mele, n-au avut ce să facă decît să se bată și să se calce în picioare.

Veștile legate de toate tărășeniile au început să apară și pe Internet, cam de miercuri-joi. Ce am trăit de vineri pînă duminică e greu de descris. Pen­tru mine, aventura a inceput de joi. Și s-a amplificat vineri seară, în Piața Victoriei, la flash-mob-ul anunțat în urmă cu doar cîteva ore pe Facebook. Lume cu afișe încropite, cu desene fru­moase în creion cu cai, cu mame și prun­ci, copii și căței și bărbați, dar și fo­tografi și televiziuni au pornit într-un marș tăcut în Piața Victoriei. Simplu, fără strigăte, fără scandal – vor­beam doar între noi, arătînd hîrtiile spre mașinile care nu pricepeau ce e cu noi.

Unii dintre jandarmi se uitatu cu sim­patie, am văzut asta în ochii lor, nu vorbeau cu noi, ne rugau doar să stăm pe trotuar. Roxana (om cu suflet mare, care e și acum la cai) umbla cu o foaie în mînă să facă liste cu cine poate pleca înspre abator cu un singur gînd – să facem un lanț uman la poarta abatorului ca să nu poată intra cu caii. Pe ea au luat-o jandarmii și au legitimat-o atunci cînd lucrurile au început să devină mai agitate – venise un domn politician să conducă în gura mare, direct în frunte cu grupul oa­me­nilor care mărșăluiau în tăcere.

A doua zi de dimineață, după doar patru ore de somn am văzut primele poze cu caii eliberați din TIR: o iapă moar­tă, un mînz care plîngea, un alt cal aproape mort, dar care, după eforturi disperate a fost ținut în viață… Ce încercări, ce experiențe care te marchează pe viață… Lacrimi, multe la­crimi, unele erau de bucurie atunci cînd au reușit să mai salveze un cal. Mulți dintre cei plecați înspre cai sînt fete, nici nu vreau să mă gîndesc cum le-a fost acolo, lîngă ei, dacă noi, de aici în fața calculatoarelor eram așa. Aici am fost sute de oameni din întreaga lume, căutînd medici veterinari, medicamente, clinici, case cu curți mari.

A fost o mobilizare impresionantă. Nu am loc destul să le spun nu­me­le tuturor, însă despre oameni precum Cristina Țopescu (care a plecat cu mașina după ei, la ferma unde sînt ținuți căluții), Oana Pellea sau Ro­xa­na nu pot spune decît că sunt mîndră că-mi sînt prieteni.

A fost ceva ce nu mi-am imaginat că noi sîntem în stare să generăm – o solidaritate și o mobilizare fără precedent. Au fost patru zile în care am dormit patru ore pe noapte, dar care în afara tristeții situatiei, mi-au adus bucuria descoperirii unor oameni deosebiți, care au trecut prin foc ca să salveze „niște cai”.

Nuami DINESCU