Frica și speranța

Uciderea lui bin Laden – pe 1 mai, chiar de „Ziua Muncii” – într-o operațiune a serviciilor secrete ame­ri­­cane în Pakistan a bulversat media și a schimbat agenda publică la în­ce­put de săptămînă. Ceea ce a apărut la pri­­­mele ore ale dimineții de 2 mai ca o operațiune militară s-a dovedit a fi în și mai mare măsură o operațiune de marketing.

Derularea evenimen­te­lor arată cît de fragil este un scenariu de marketing și cît de ușor poate fi basculat. Căci uciderea celui „mai mare terorist” a trezit controverse de la contestații și lamentări pe In­ternet la recrudescența fricilor pri­vind radicalizarea terorismului is­la­mic. Cu toate acestea, ceea ce s-a în­tîm­plat la Abbottabad e doar ceva mai mult decît un fapt divers.

Moartea lui de bin Laden – cu reacția destul de redusă, cel puțin pînă acum, a islamiștilor din lumea largă – arată cît de izolat rămîne islamismul în lumea de astăzi. Eșecul islamului politic pe care bin Laden și integriștii săi îl susțineau apare din ce în ce mai clar. Între timp, sub asaltul revoluțiilor democratice lu­mea arabă trece printr-o schimbare im­portantă. Și, dacă terorismul nu va dis­pare odată cu bin Laden, cel islamist nu va mai fi la fel de virulent. Deja, în ultimul raport Europol se înregistrează cîteva date relevante cu privire la dinamica fenomenului terorist în Uniunea Europeană. În anul 2009 numărul acestora scăzuse la jumătate comparativ cu anul 2007, urmînd o tendință clar descendentă. Cel mai răspîndit tip de atac terorist în 2009 a fost cel de tip separatist (257 de atacuri), urmat de cel de extremă stîngă sau anarhist (40 de atacuri), de extremă dreaptă (4 atacuri) și cele de tipul single issue (2 atacuri). în acest context trebuie remarcat că în Europa terorismul is­la­mist, prezentat public drept cel mai pe­riculos tip de terorism, era, cel pu­țin în 2009 cel mai rar, cu un singur atac, în Italia.

Neoconservatorismul – devenit în epoca Bush doctrină hegemonă la nivel mondial – cu viziunea s-a militaristă și neîncrederea sa în ființa umană a creat un cadru favorabil fricilor de terorism care, după 11 septembrie 2001, au stimulat latura „lucrativă” a antiterorismului. Poate de aceea neoconservatorii, de aici sau și de aiurea, privesc cu ne­în­cre­de­re revoluțiile arabe. Dar libienii și si­rienii care plătesc cu viața lor spe­ran­­ța în democrație, ca și tunisienii și egiptenii care au reușit cu mîinile goale să dărîme două dictaturi ce își gă­seau în antiterorism principala lor justificare, pun neoconservatorismul într-o mare dilemă: și dacă lumea arabă s-ar putea democratiza? Căci islamismul, care putea profita de revoluția media și de televiziune pentru a se promova s-a dovedit mult mai greu de conciliat cu revoluția informatică și cu internetul. Generația Facebook din lumea arabă nu este nici islamistă, dar nici proamericană. Un experiment democratic reușit în lumea arabă ar face ca islamismul și terorismul care îl însoțea să ia calea istoriei. Dar își doresc într-adevăr liderii nord americani și europeni, formați sub dubla influență a neoconservatorismului și neoliberalismului, așa ceva?

Cristian PÎRVULESCU