Imagini răsfrînte: romii, groapa umană de gunoi şi reverul nației

Există deşeuri menajere, deşeuri de şantier, şi există, nu-i aşa, deşeuri umane. Cu cît gradul de civilizaţie e mai ridicat cu atît reciclarea sau depozitarea lor este mai reglementată. Mă refer la primele două.
În mai 2014, presa franceză a vorbit despre desfiinţarea uneia dintre cele mai importante tabere de romi din regiunea pariziană. În Nord Estul Parisului, 700 de romi trăiau, de un an de zile, în 200 de bărăci pe marginea au­tos­trăzii A3, între co­munele Blanc-Mesnil şi Aulnay-sous-Bois. Spre sfîrşitul iernii, cum pre­fec­ţii presimt noul anotimp pulsînd în vine, începe sezonul însorit al evacuărilor. N-au fost la evacuare probleme prea mari. Preveniţi, ţiganii români şi-au luat tălpăşiţa de unii singuri înainte ca forţele de ordine să apuce să le scoată boccelele din magherniţe. Tant mieux! Locul, cum s-ar zice, era deja degajat. Ba să avem pardon, surpriza peisajului a fost una de proporţii.

Nici urmă de romi, risipiţi spre alte zări albastre. În schimb, au ieşit la iveală, în toată splendoarea lor, munţi faraonici de gunoaie: 4000 de tone de deşeuri menajere şi 6000 de tone de deşeuri de şantier.
Contra unor sume de bani, romii lăsau camioanele unei societăţi de construcţii franceze să-şi deverseze ilegal tonele de deşeuri în tabăra lor ilegală.

Ei, ţiganii români, nu s-au putut abţine, trebuiau să facă un ciubuc din lăturile pe care le primeau peste cap. Ceilalţi, antreprenorii francezi, nu s-au putut abţine, trebuiau să se comporte aşa cum şi gîndeşte toată lumea despre „scursurile” societăţii, al căror loc e la groapa umană de gunoi.

În pofida faptului că tema romilor pe fond nu e nicăieri – nici pe agenda Ro­mâ­ni­ei, nici pe agenda Franţei, nici pe agenda Europei -, o altă temă răsare îm schimb pe buzele românilor (cei rămaşi acasă, cei plecaţi) oridecîteori mass media ne mai povesteşte ceva despre isprăvile ţiganilor româno-europeni: este vorba despre imaginea naţiei.

Pe reverele noastre de europeni pur sînge, cu feţele spălate, apar, nu-i aşa, pete insuportabile, care ne maculează imaginea de popor mioritic, stăpîn peste văi, ape şi munţi de o curăţenie impecabilă, neîntinate de gunoiul uman.
În loc de concluzie am cîteva întrebări: nu e cumva indecent să ne preocupe doar imaginea şi atît? Şi nu e de o indecenţă absolută să inducem ideea că există o diaspora legitimă – care dă bine la rever – şi una nelegitimă, care ne face de ruşine?

Aştept, pe lîngă indignări, şi cîteva răspunsuri.

corespondență din Paris

de Cristina HERMEZIU