Încă un an de zile la porțile Orientului

Nu există nimic mai apăsător în ultima vreme decît tristețea, neputința și dezamă­girea care ni s-au impregnat în suflete. Re­vol­ta care mocnește de cîțiva ani la un anumit ni­vel al societății a răbufnit puțin, a ars cu flacă­ră deschisă, a devorat rapid tot combustibilul pe care-l avea la dispoziție și s-a stins la fel de brusc precum izbucnise. Ca și prăpădul din Colectiv, și revolta spontană pare a nu fi fost decît un accident. Singura diferență între cele două este numărul de victime. Într-un caz e vorba de zeci de morți și în jur de o sută de răniți, pe cînd, în cazul revoltei stinse rapid de extinctoarele politrucilor voluntari, avem de-a face cu milioane de vieți irosite. Sunt viețile celor care s-au născut după 1989 și ale celor ce continuă să se nască doar pentru a fi puși, în continuare, în fața unui sistem profund corupt și în slujba unei clase politice perfect nefuncționale.

Pentru o clipă – căci asta înseamnă cîteva zile de manifestații la scara istoriei – am avut senzația că am ajuns, în sfîrșit, la o cotitură. Și că avem puterea să alegem un alt drum decît cel plin de gropi și străjuit de tîlhari pe care ne-am tîrît în ultimii 26 de ani. Decizia părea extrem de simplă și clară: o resetare a întregii clase politice, o împachetare a trecutului re­cent și depozitarea sa în garaj, pentru uzul procurorilor. Pe tabla astfel ștearsă, visam să putem scrie din nou, reînvățînd abecedarul democrației, o nouă poveste. Da data asta, una de succes.

Dar n-a fost cazul. Pentru că, neînvățîn­du-ne istoria – și, de fapt, învățînd din ce în ce mai puțin – avem tendința să repetăm în bu­clă aceleași și aceleași greșeli. Suntem oameni ocupați, nu putem sta prea mult în stradă. Ar fi și nedrept. Adică, politicienii pe care vrem să-i schimbăm sforăie fotogenic prin delegații străine, iar noi trebuie să suportăm frigul în­ceputului de noiembrie doar pentru a le transmite, tranșant, că nu-i mai vrem. Asta nu-i dreptate. Nu e luptă cinstită. Poate că altfel stăteau lucrurile dacă zecile de mii de oameni ieșiți în stradă prin multe orașe ale țării ar fi fost lăsați să demonstreze în Casa Poporului, în interiorul Cotroceniului și în Palatul Vic­toria, iar demnitarii corupți ar fi fost puși să-și apere priviliegiile și grupurile criminale în Piață, îmbrăcați sumar. Poate, doar poate, dez­nodămîntul ar fi fost altul.

Pînă la urmă, însă, coaliția formată de ne­simțire, manipulare și temperaturi scăzute a învins. Oamenii au fost destul de ușor de convins că nu se poate fără politicieni, că lucrurile nu vor merge mai departe decît păstrînd, în cît mai mare măsură, același sistem. Nimic, aproape, nu se poate schimba, pentru că, de­sigur, „nu ne-o permite Constituția”.

Ori, tocmai asta putea fi rezolvarea problemei: schimbarea Constituției. Nu, doar schimbarea Constituției n-ar fi fost, ea însăși, suficientă, dar ar fi însemnat un prim pas. Pri­mul pas, acela pe care Klaus Iohannis l-a tran­sformat în best-seller vîndut în peste 100.000 de exemplare. Dar n-a fost timp pentru dis­cuții serioase, pentru că ne grăbeam. Unde și de ce, nu poate spune nimeni cu adevărat. Dar țărișoara, ne-au spus-o politicienii, avea nevoie de liniște, stabilitate și de un alt gu­vern. Așa că i s-a dat repede promisiunea u­nui alt guvern. Unul de tehnocrați. Adică, pe înțelesul tuturor, România a fost împinsă, pentru încă un an, în zona negocierilor, a compromisului și a ineficienței. Un guvern tehnocrat oferă naivilor impresia unei schim­bări profunde. Politicienii dispar din prim-plan, cel puțin o vreme, dar rămîn cu capetele sforilor în mînă, văzîndu-și în continuare de afaceri. De fapt, de singura afacere pe care o știu: România. O afacere din care extrag în ritm accelerat resursele, folosesc mîna de lu­cru ieftină, evită să facă cele mai mici in­ves­tiții, dar din care iau profitul și-l depozitează în siguranță peste hotare.

Un tehnocrat nu rezolvă nicio problemă. Un tehnocrat, cu mandat limitat la un an, nu are decît rolul de a ține lucrurile sub control, pregătind alegerile pentru fix aceeași clasă politică.

Una peste alta, ne-a trecut schimbarea pe la tîmplă. Bine că am fost vigilenți și am ferit capul la timp. Acum e vremea să-l plecăm din nou, în fața acelorași oameni care ne conduc prost de 26 de ani.

Text scris de Patrick André de Hillerin, jurnalist Cațavencii