La dregători noi, năravuri vechi

Că unor bătrîni li se aprind căl­cî­iele după pițipoance tinere e în fi­rea lucrurilor, ține de natura noas­tră de „căzătură”, cum spunea Ce­zar Ivănescu, poetul Doinelor, adi­că de căzuți din raiul adamic și, prin urmare, supuși greșelii. Cît a curs și va mai curge apă pe Bahluvium au fost și vor mai fi astfel de ca­zuri. De pildă, Neculce cronica­rul cîrtește despre bătrînul „curva­riu” Vodă Dumitrașcu, care n-avea nici dinți în gură, dar își luase o ții­toare tînără, pe Anița cea „plină de sulimanuri”, fata unei rachierițe de la Podul Vechi al Ieșilor. Iar Cons­tan­tin Sion în Arhondologia Mol­do­vei ne relatează despre bătrînul vornic Dumitrachi Ralet, care avea țiitoare tînără, dar n-o mai putea… „desmerda”. Așa că punea pe o slu­gă, Terinte, să facă trebușoara asta, iar cînd coțăiala era în toi, „ghiu­jul grecesc” Ralet privea de aproape, saliva abundent și zicea pof­ticios: „Ha, Terinte, ha, dii, Terinte, dii!”

În această companie ilustră se înscrie și Nichita, Primarele ot tîrgul Ieșilor. În vreme ce alți bunici țin nepoți pe genunchi și le spun po­vești, Primarele iașiot se joacă pe ge­nunchi cu o pițipoancă tînără și îi spune Povestea poveștilor. Afe­rim! Dar pițipoanca nu e chiar piți­poan­că, fiindcă nu pare stupiduță, cum vrea s-o facă presa. Mai întîi că pi­ți­poanca a luat locul consoartei. E veșnicul conflict: giovinezza versus menopauzata. Şi întotdeauna iese învingătoare prin KO giovinezza. În fine, cum-necum, Samsoana l-a trimis pe Nichituș al nostru la cremenal.
Asta-i toa­tă istoria! No­uă și totuși ve­che, cu haz, care a dat în băș­călie românească. Dar cum să nu rî­zi, de pildă, la un episod cum e acela cu verificarea scîrțîitului patului! Caragiale ar fi invidios pe ase­me­nea amănunte. Însă ce se as­cun­de sub această istorie amo­roa­să demnă de Mița Baston sau Cră­că­nel?

Se pitește o mentalitate fana­rio­tă, care se află la ani și ani lu­mină de mentaliatea occidentală autentic democratică. Căci degeaba se duc madamele Bica și Udrea la Paris și-și cumpără gentoaie „de firmă” (luxul pentru ele înseamnă să fie totul cât mai mare), degeaba cumpără noii îmbogățiți izmene Armani, desuuri minuscule pentru amante și scroambe Gucci de 2000 de euroi. În țară, mentalitatea și comportamentul lor sînt la fel de fanariote ca și acum 200 de ani.

Noii dregători, noii îmbogățiți taie și spînzură ca niște feudali, dau milostenii la popor, dau favoruri la oamenii de casă. Mai toată clasa politică crede și face așa. Nichita și Adomniței, recenții intrați sub „luminile rampei”, sînt aceiași stă­pîni care se cred atotstăpînitori în dregătoria lor la fel ca fanariotul de odinioară, la fel ca primul secre­tar comunist, care se credea deasu­pra oricărei legi. De aceea unul taie teii în disprețul concitadinilor săi, folosește banii publici ca pe ai săi sau folosește milițienii (azi numiți po­lițiști, dar în rest nu s-a schimbat nimic) în scop propriu. De aceea ce­lălalt se simte tot așa ca pe moșia lui tat-su, umilește comisia de audit, o influențează, își folosește forța de dregător ca să o intimideze. Și la un moment dat, oameni ca Nichita, ca Adomniței, ca Ponta ajung să crea­dă că ei dau din buzunarul propriu, că ne fericesc sau ne pedepsesc ca niș­te Tătuci. Na-vă, v-am dat echipă de fotbal în prima divizie, v-am dat FILIT-ul! Na-vă, mă, amărăș­te­ni­lor, asistaților, căpșunarilor, nătîn­to­ci­lor…

Reținerile și arestările recente vor însemna sfîrșitul fanarioților în so­cie­tatea românească? Sau vom asis­ta în continuare la un șir neîntrerupt de diriguitori disprețuitori, care stri­gă salivînd: „Ha, Terinte, ha, dii, Te­rinte, dii!”? Sau sîntem cu ade­vă­rat „stupid people”, care merităm aceas­tă batjocură?

de Radu PĂRPĂUȚĂ